"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

miercuri, 18 iunie 2014

Despre egoism

Asa numitul egoism sau comportament egocentric care se exprima in pretentii asupra unor oameni nu este egocentrism constient efectiv sau individualitate constienta efectiva. Noi pretindem de la ceilalti doar ceea ce nu reusim sa ne oferim noua insine. Daca avem o iubire sau o stima de sine deficitara, nevoia noastra se exprima inconstient prin tactici coercitive fata de ceilalti.  Si adesea coercitia apare deghizata in virtute, iubire sau altruism. Un asemenea egoism inconstient este inutil si distructiv si pentru propria persoana, si pentru ceilalti. El nu-si atinge scopul pentru ca este orb, nu este constient de el insusi. Ceea ce se cere nu este extirparea egoismului, lucru imposibil, ci mai degraba unirea lui cu constiinta, el devenind astfel efectiv. Toate faptele din biologie si psihologie ne invata ca fiecare unitate individuala de viata este centrata pe sine pana la esenta. Singurul factor care variaza este gradul de constienta ce insoteste acel fapt. Utilizarea coerenta atat de raspandita a termenului freudian "narcisism" este un bun exemplu pentru intelegerea general gresita referitoare la iubirea de sine. Mitul lui Narcis implica ceva foarte diferit de excesul iubirii de sine plina de indulgenta. Narcis a fost un tanar care a respins toate pretendentele la dragostea sa. Ca represalii, Nemesis a facut astfel incat el sa se indragosteasca de propria imagine reflectata intr-un lac, iar el a murit cu disperarea de a nu putea poseda obiectul dragostei sale. Narcis reprezinta ego-ul alienat (rupt de Sine) care nu poate iubi, adica nu poate oferi interes si libido (energie) veitii - fiindca nu se afla inca in relatie cu el insusi. A te indragosti de propria imagine reflectata nu inseamna decat faptul ca persoana in cauza nu se poseda inca pe ea insasi. Narcis tanjeste sa se uneasca cu el insusi tocmai pentru ca este alineat de propria fiinta. Asa cum a exprimat-o Platon atat de clar, in Banchetul, noi iubim si tanjim dupa ceea ce ne lipseste. Deci narcisismul, in implicatiile sale mitologice originale, nu este un exces inutil de iubire de sine, ci chiar opusul, o stare de frustrare in care tanjim dupa o posesie de sine care nu exista. Solutia problemei lui Narcis este mai degraba implinirea decat renuntarea la iubirea de sine. Ne intalnim aici cu o greseala obisnuita a ego-ului moralizator care incearca sa creeze o personalitate indragostita, extirpand iubirea de sine. Aceasta este o greseala psihologica profunda ce duce doar la o scindare a psihicului. Iubirea de sine împlinita este o premisa a iubirii autentice pentru orice obiect si a curgerii energiei psihice in general. In cazul lui Narcis, implinirea iubirii de sine sau unirea cu imaginea din adancuri cere o coborare in inconstient, o moarte simbolica. Faptul ca acesta este sensul mai profund al mitului lui Narcis este indicat si in alte detalii. Dupa ce Narcis a muri, s-a transformat in floarea numita narcisa. Aceasta este "floarea mortii". Narcisa era o floare sacra pentru Hades si deschidea portile catre taramul lui din lumea de dedesupt. O alta implicatie a mitului lui Narcis si a tematicii indragostirii de propria reflexie este oferita de o imagine analoga, pe care o gasim in interpretarea orfica a legendei lui Dionysos. Cand Dionysos era copil, a fost sfasaiat in bucati de catre Titani si se zice ca, printre alte lucruri, el se juca si cu o oglinda. Conform interpretarii lui Proclus, oglinda semnifica faptul ca Dionysos si-a vazut propria imagine in materie si s-a indreptat catre ea cu dorinta. El tanjea dupa realizarea de sine (precum Narcis). Astfel, el a fost inchis in materie (incarnat) si a devenit subiect al dezmembrarii de catre Titani. Inteles din punct de vedere psihologic, acest mitologem s-ar putea referi la o faza timpurie de dezvoltare, in timpul careia ego-ul primitiv, inca identificat cu totalitatea inconstienta originara, incepe sa functioneze in realitatea spatio-temporara (imbratiseaza materia). Dar realitatea este ostila starii inflationate a totalitatii inconstiente (identitatea ego-sine) si o dezmembreaza.
Experienta subiectiva a individualitatii este un mister profund pe care nu putem spera sa-l cuprindem cu intelegerea rationala.

- E.F. Edinger

4 comentarii:

  1. Ca de obicei, interesant și atractiv. Ne interesează pe toți să știm până unde e bine să ne iubim pe noi înșine, și în ce măsură iubirea de sine e egoism (și invers) ,și să știm dacă iubirea de sine ne sărăcește puterea de a-i iubi pe cei de lângă noi. Iubirea de sine are sexualitate? Nu aș vrea să te supăr dacă par sâcâitor, dar sunt așa de interesante postările tale încât nu pot să nu-mi pun întrebări. Cu admirație!

    RăspundețiȘtergere
  2. Iubirea de sine nu inseamna numai egoism. Totul pleaca de la te cunoaste pe tine insuti iar fiecare dintre noi experimentam pe propria piele inainte de a afla despre lume si ceilalti. Daca incerci sa privesti lumea prin ochii unui copil ce abea a venit pe lume, vei descoperi ca el se simte centrul universului iar lumea se invarte in jurul lui. E clar ca aici nu este vorba de egoism, ci de faptul ca un copil vine pur, gata sa iubeasca si sa lege relatii si legaturi sincere cu cei din jur. De aceea si Iisus a spus ca imparatia cerurilor este destinata copiilor: pentru ca in viata infantila nu exista dimensiunea duala de bine/rau, ba chiar ei traiesc intr-o lume partial inconstienta si cred cu tarie ca ei sunt exemplul adultilor pentru iluminare. Calea este intradevar lunga si presarata cu obstacole iar eu nu sunt in masura sa dau o definitie a iluminarii...dar sigur nu este calea catre egoism...Asadar, din punctul meu de vedere iubirea pentru ceilalti pleaca de la a te iubi pe tine insuti intr-o masura in care sa nu le dauneze nici celorlalti, nici noua inşine. Mitul lui Narcis cred ca vorbeste despre "cat sa ne iubim". El s-a indragostit de chipul din oglinda (adica de ce reflecta din exterior) si aici poate fi vorba chiar si de implicatia parerilor celorlalti despre propria persoana. Dar a te cunoaste suficient de bine inseamna sa reflectezi la ce este in interiorul tau, sa iti cunosti umbra si sa o "folosesti" in avantajul tau. Este dureros si infiorator sa descoperi lucruri ce le-ai urat la ceilalti dar erau ale tale...este mai comod sa arati cu degetul inspre celalalt ezitand sa intorci degetul catre tine...Eh...si astea sunt doar o mica parte din drumul care necesita parcurs catre individuare, dezvoltare, adevarata evolutie. Cat despre sexualitate pe acest subiect nu m-am interesat si nu stiu. Stiu doar ca sexualitatea este fireasca si nu trebuie exclusa din contextul dezvoltarii individuale. Iti multumesc ca imi urmaresti putinele postari. Esti printre putinii oameni care fac acest lucru!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc pt. răspuns. O parte am înțeles-o, partea pe care nu am înțeles-o va trebui să mi-o clarific. Înțeleg necesitatea de a ne cunoaște pe noi înșine înainte de a stabili relații cu ceilalți, și acum am înțeles și de ce a face, în sensul de a îmbogăți, acest lucru, nu e egoism. E iluminare, cum spui tu. Partea pe care nu o înțeleg se referă la dacă e bine ca aceste cunoașteri de sine să le folosim spre avantajul nostru. Adică: eu vreau să mă cunosc mai bine ca să știu să mă fac mai bine iubit, nu să mă iubesc eu mai mult, etc...Oare în iubire nu e bine să le mărim celorlalți avantajele? Nu știu....poate asta nu înseamnă o micșorare a propriilor avantaje. Va trebui să mă mai gândesc. Încă o dată mulțumesc pt. răspuns. Cu admirație.

      Ștergere
  3. ..."sa ma fac mai bine iubit" s-ar putea sa vina dintr-o nevoie fireasca a oamenilor de a ramane in starea in care copilul mic este iubit neconditionat de mama, sau cel putin isi doreste sa fie iubit. Mare atentie la a incerca de a te face iubit, s-ar putea sa nu te iubesti pe tine suficient si din acest motiv sa vrei sa fii iubit de ceilalti. Este doar o supozitie, nu spun ca asta este verdictul. Asta inseamna "Umbra" de care tot discut. Este ceea ce ascund in mine, ceea ce imi este necunoscut deci inspaimantator. S-ar putea sa nu ma iubesc atat de mult pe mine si de aceea sa doresc sa obtin asta din exterior. Fac o paranteza ptr ca trebuie sa spun ca multi psihologi ai secolului trecut au ajuns la concluzia ca iubirea este doar o proiectie a viziunii noastre asupra lumii si tind sa le drau dreptate. De cate ori nu ne-am trezit in ipostaza de a "ne imbata cu apa rece" si apoi sa ajungem la concluzia ca ceea ce speram era sa fim iubiti? Oare de ce acest lucru? Poate e o nevoie primara, poate nu ne iubim indeajuns?
    Eu mereu am pledat pentru ideea ca venim si murim singuri pe lume...este adevarat ca pe parcursul vietii relationam cu ceilalti, le facem bine sau rau celorlalti, dar astea sunt doar alegeri. Si tocmai din motivul acestei singuratati avem nevoie sa ne iubim mai intai pe noi insine...Atunci cand ne acceptam si ne iubim vine si pacea si bucuria vietii...Am cunoscut astfel de oameni iluminati. Vreau sa spun ca imi transmiteau o imagine in care ei privesc lumea prin ochii unui copil. Am fost impresionata...Asta este adevarata iubire!

    RăspundețiȘtergere