"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

duminică, 5 octombrie 2014

Vorbe de FERICIRE

Nu m-am putut abtine sa nu impartasesc cu voi cateva pasaje dintr-o carticica de Adrian Nuta care m-a impresionat prin simplitate si adevar. Iata un pasaj ce explica prin simpla intuitie, doar cateva din Fericiri.
1. "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia Cerurilor." (Matei 5, 3)
Aceasta este prima dintre Fericiri. În total sunt nouă. După părerea mea, este şi cea mai profundă. De aceea este şi prima. În cazul în care le uiţi pe celelalte, măcar de prima să-ţi aminteşti şi este suficient.
Pare a fi o afirmaţie foarte descurajtoare pentru cei care gândesc. Intelectualii au mari probleme în a o accepta. "Aha, pentru a intra în împărăţia Cerurilor trebuie să fii sărac cu duhul, adică prost. Adică cei care au 4-8 clase şi se duc la biserică simt mântuiţi, pe când eu, care m-am chinuit să fac facultatea şi mi-am pus problema religiei, să rămân pe dinafară? Nu e drept." Sunt de acord. Un om cu inteligenţa colosală a lui Iisus trebuie să fi avut altceva în vedere. Iată la ce cred că s-a gândit. Ce înseamnă "sărac"? "Sărac" înseamnă cineva care nu prea dispune de resurse materiale. Are puţine resurse (bani, proprietăţi). "Sărac" înseamnă puţin. La limită, zero. Adică nimic. Ce înseamnă "duhul"? "Duhul" este gândirea. Prin urmare, "sărac cu duhul" = gândire puţină, la limită, nongândire. Nongândirea are două polarităţi. Una este, într- adevăr,
stupiditatea. Debilii mintal nu gândesc. Vor intra ei în împărăţia Cerurilor? Habar nu am. Cealaltă polaritate este conştienţa (vezi capitolul "Dumnezeu"). Conştienţa transcede gândirea. În raport cu gândirea, conştienţa este nongândire. Intuiţia mea, este că Iisus se referă la această polaritate. Vor intra oamenii conştienţi în Împărţia lui Dumnezeu? Sunt convins de asta. Dacă eşti un tip care gândeşte, fii optimist. Iisus nu te-a exclus de la fericire. Dar nici tu nu eşti la capătul drumului. Capătul drumului nu înseamnă să fii conştient de gânduri, deci să ai cunoaştere, ci să fii conştient de gânditor, adică să ai conştienţă. Îţi aminteşti metafora cu cerul şi
norii? A fi conştient de gânditor este echivalent cu a privi cerul, printre nori. Priveşte printre gânduri! Observă spaţiile dintre gânduri, intervalele dintre ele. Acolo locuieşte Dumnezeu. Pentru asta ai nevoie de o focalizare continuă. Trebuie să te antrenezi să-ţi urmăreşti mintea, tot aşa cum te antrenezi ca să ai un corp mai arătos. Pentru asta nu trebuie să te duci nicăieri. Stai acasă şi îţi priveşti mintea. Te asigur că ai ce să vezi. Poţi chiar să renunţi la cablul TV. Gândurile seamănă foarte mult cu nişte vizitatori. Tu eşti gazda. Dacă îi observi cu mare atenţie, unii îţi vor părea absolut îngrozitori. Eşti stupefiat să îi vezi în casă la tine! Sunt gânduri din
sfera lăcomiei, posesivităţii, geloziei, dominării, violenţei, zgârceniei. Stai şi te întrebi cum au pătruns. E foarte simplu. S-au instalat atunci când gazda era plecată. În traducere: au venit atunci când tu nu erai conştient. Altfel spus, cineva care nu şi-a analizat propriul inconştient poate să aibă o imagine mirifică despre sine însuşi, în timp ce realitatea e cu totul alta. Exerciţiile provocative din psihoterapia experienţială demonstrează asta cât se poate de convingător.
2. "Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul să-ţi fie aruncat în Gheena." (Matei 5, 24)
Iisus pare foarte tranşant. Unii chiar l-au ascultat. Există oameni veneraţi în Biserică, oameni care s-au automutilat (de pildă, şi-au tăiat organele sexuale). Îţi vine să crezi? Prostia umană nu are limite. Să nu uităm că Iisus vorbea în parabole. Folosea un limbaj metaforic. Acesta e limbajul emisferei drepte, limbajul artistic. Limbajul emisferei stângi este un limbaj ştiinţific. "Apasă această tastă şi apoi Enter." Acestea sunt indicaţii precise, fără nici un fel de subînţeles. Ştiinţa nu suportă ambiguitatea, poezia, metafora. Iisus nu a fost un om de ştiinţă, ci un mistic. Problema câtorva din cei care l-au urmat a fost că structura lor mentală nu era mistică, ci ştiinţifică. Ca atare au rămas fără penis. Să-ţi spun o anecdotă: "Doi îndrăgostiţi erau în toiul unei relaţii foarte fierbinţi, când, pe neaştepate, se aude cheia în yală. Femeia se ridică impacientată şi spune: "Dumnezeule! Este soţul meu. Sari repede pe geam!"
Bărbatul se apropie de fereastră, priveşte în jos şi îi răspunde: "Nu pot. Suntem la etajul 13." "Extraordinar!" - exclamă ea exasperată. "Acum te-ai găsit să fi superstiţios?" Am îndoieli foarte mari că o parte din cei care au fost consideraţi sfinţi au fost sănătoşi din punct de vedere mental. Sau că au avut un nivel semnificativ de inteligenţă. Cred că Iisus se referă aici la sacrificiul părţii în raport cu întregul. Ochiul este faţă de trup
ceea ce este partea faţă de întreg. Pentru binele întregului, partea trebuie sacrificată. Asta nu înseamnă că trebuie să-ţi scoţi "ochiul". Înseamnă cǎ energia pe care o ofereai "ochiului" o canalizezi înt-un alt sens, care îţi sprijină evoluţia. La modul cel mai primar, decât să stai în casă şi să te uiţi la filme tâmpiţele, mai bine faci o plimbare în natură. Decât să studiezi zilnic "Playboy" şi "Hustler", acţiuni urmate de masturbarea corespunzătoare, mai bine încerci să stabileşti o relaţie adevărată.
La un alt nivel, e preferabil să înţelegi că toată cunoaşterea ta e nebunie în ochii lui Dumnezeu, să-ţi pleci capul şi să experimentezi astfel smerenia. Acesta e un fel de a renunţa la cap fără a-l tăia. Capul e foarte folositor, dar pe bucăţica lui. În sensul cel mai profund, a face să piară unul din mădulare înseamnă a distruge iluzia Eului. Eul îţi distorsionează percepţia tot aşa cum un văl aruncat peste ochi îţi distorsionează
vederea. Eul te separa de realitate şi te face să crezi că eşti izolat. Aceasta este cu adevărat o iluzie. Tu eşti o parte a unui nemărginit continent, de care încă nu ai devenit conştient. Fii bun şi nu-1 lua pe Iisus ad-litteram. Păstrează-ţi ochiul, mâna, organele sexuale. Crezi că Dumnezeu a fost atât de smintit încât să-ţi dăruiască acest corp numai pentru ca tu să-1 schilodeşti? Aceasta nu este spiritualitate. Este handicap mental sau boală psihică.
3. "Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt." (Matei 5, 39)
Aici este un alt caz fatal de proastă înţelegere. Nu cred că Iisus recomandă resemnarea nevrotică, victimizarea, abandonul necondiţionat în faţa unui agresor. Dacă un nenorocit îţi loveşte copilul, nu trebuie să îl oferi şi pe frăţiorul lui pentru o sfântă mamă de bătaie. Dacă un profesor te pică pe nedrept în iarnă, nu înseamnă că îl vei invita să te pice şi în vară, tot pe nedrept. Cred că aceasta e o învăţătură despre iertare. Ea se referă la a începe o relaţie cu un om care a greşit faţă de tine de pe o bază nouă, lăsând în urmă trecutul. "A întoarce şi obrazul celălalt" este echivalent cu a spune: "Eu sunt gata să mă raportez la tine ca la o persoană noua. Ceea ce s-a întâmplat între noi ţine de domeniul trecutului. Hai să începem o relaţie nouă."
Deşi celălalt te-a jignit, s-a folosit de tine, te-a înşelat, te-a agresat, nu te-a respectat, te-a umilit, te-a insultat ş.a.m.d. , Iisus îţi recomandă sa îi mai dai o şansă. Adică să întorci şi obrazul celălalt. Aceasta mi se pare o învăţătură măreaţă. Ea nu putea veni decât de la un om de talia Iui Iisus.
În psihoterapia cuplului, de care mă ocup şi eu, a întoarce şi obrazul celălalt se poate dovedi salvator. O relaţie poate fi salvată de un partener capabil să-l ierte pe celălalt. Celălalt a greşit, iar tu,   în loc să-1 mai acuzi, să-i reproşezi sau să strângi furia în tine, îl ierţi. Este ceva înălţător! În loc să te întorci obsesiv în trecut, te poziţionezi ferm în prezent şi laşi rana să se închidă. Nu o mai zgândări. Asta nu înseamnă neapărat că vei uita ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu poţi nega asta. Poţi însă să te raportezi la relaţia voastră ca la ceva care se naşte în acel moment. O relaţie nouă, inocentă, proaspătă. La fel ca obrazul celălalt. Credinţa mea este că într-o relaţie evolutivă şi durabilă, iertarea este o practică de fiecare zi. Acolo unde nu există iertare există judecată şi acolo unde există judecată, comuniunea nu este posibilă. Cei doi pot rămâne împreună, dar aceasta nu mai este o relaţie de iubire. Este o relaţie de afaceri, o relaţie politică sau o
singurătate în doi. În plus, dacă nu ai putere de a-1 ierta pe celălalt, ce te face să crezi că vei reuşi într-o altă
relaţie? Viitorul tău partener te va pune într-o situaţie similară, deoarece acesta este punctul în care Viaţa s-a blocat în ceea ce te priveşte.
4. "Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc." (Matei 5,44)
Aceasta este o altă învăţătură, nu doar de o mare frumuseţe spirituală, ci şi de o mare profunzime. Îmi pare a fi chiar testul omului angajat pe calea spirituală. Esenţa ei este întreruperea. Cel care o practică întrerupe circuitul răului. Rostul acestei atitudini nu este autoamăgirea. "Priviţi-mă ce evoluat sunt! Mă rog pentru
duşmanii mei." Probabil aştepţi şi o medalie. Sau o apariţie televizată. Eul este un mecanism extrem de viclean. Poate să utilizeze cele mai elevate idei pentru beneficiu personal. E ca atunci când dai bani pentru o cauză nobilă şi îţi informezi toţi cunoscuţii. Te duci la Revoluţie după care pretinzi certificat de revoluţionar şi privilegii pe măsură. Faci o faptă bunǎ şi vorbeşti despre ea săptămâni în şir.
A întrerupe circuitul răului este ca atunci când primeşti moştenire o casă blestemată. Toţi care au locuit în ea s-au certat, s-au îmbolnăvit, şi-au distrus vieţile. Ce vei face? O să te muţi tu în ea? O vei vinde cuiva care nu ştie nimic despre istoria ei? Nu, o vei dărâma. Foarte puţini oameni te vor înţelege. "Ai înnebunit? Puteai să scoţi minim 50.000 de euro din ea! Ce te-a apucat?" Poate că nu ai timp de explicaţii. Poate că în minte îţi răsună un alt verset: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48). Răspunsul de acest tip este corelat cu o lege secretă a manifestării, lege numită uneori legea Karmei. "Culegi ceea ce ai semănat." Nimic nu vine către tine (obiect, persoană, eveniment) dacă tu nu l-ai atras. E o lege foarte nesuferită, deoarece te obligă la atenţie continuă. Trebuie să fii atent la acţiunile tale, fizice sau subtile, întrucât, mai devreme sau mai târziu, ele se întorc la tine.
Este ca un bumerang de care nu poţi scăpa. Îl arunci şi el se întoarce la tine. Aşa că e mai inteligent să fii atent la ceea ce faci, deoarece, la un moment dat, acel lucru ţi se va face. Prin urmare, dacă acum ai relaţii dificile, te confrunţi cu oamnei care îţi doresc răul eşti tiranizat, exploatat, judecat pe nedrept, acuzat, neînţeles, nerespectat sau proscris, aceste evenimente au o cauză în propriul tău trecut (uneori extrem de îndepărtat). Dacă răspunzi la fel, intri în cerc vicios. Cercurile vicioase nu sunt deloc amuzante. E nevoie de un răspuns creativ. Răspusul creativ întrerupe circuitul răului. Te scoate din cercul vicios. Te înnoieşte. Devii o altă persoană. Te naşti din nou. Te eliberezi din închisoarea tiparelor învechite de reacţie. Nu mă întreba
dacă merită preţul. Este ca şi cum m-ai întreba dacă merită să umpii rezervorul maşinii şi apoi să consumi benzina călătorind prin ţară sau învârtindu-te în jurul blocului.
5. "Nu se vând oare două vrăbii ia un bănuţ? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe Pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi." (Matei 10, 29)
Acestea sunt versete magnifice. Ele se referă la relaxare. Îmi aduc aminte de doi clienţi care se temeau să meargă cu avionul. Unul cunoştea Evanghelia după Matei. Celălalt n-am reuşit să aflu, deoarece a renunţat rapid la terapie. Care din ei crezi că a zburat? Deşi nu rosteşte cuvântul, Iisus se referă aici la încredere. Te relaxezi pentru că ai încredere. Viaţa ta îi aparţine lui Dumnezeu în care ai încredere deplină. El ştie mult, mult mai bine decât tine ce să facă cu viaţa ta. Asta nu înseamnă că tu te deresponsabilizezi, că nu-ţi mai pasă de propria ta viaţă. Nici pomeneală. Înseamnă că nu te mai îngrijorezi, că îţi dai voie să trăieşti natural şi
relaxat. Trăieşti fiecare moment, aşa cum este el. Nu renunţi la scopurile tale, dar nici nu te mai agăţi de ele.
Nu mai încerci să domini oceanul. În sfârşit, ţi-ai dat seama! Nu eşti decât un val. Este o atitudine foarte, foarte stupidă când oceanul te trimite spre nord, iar tu insişti să o iei către sud. Înţelegerea raportului tău corect cu Dumnezeu conduce automat la dăruire. Te dărui lui Dumnezeu. Ce altceva poate să facă un val? Îi dai voie Vieţii Universale din care şi tu faci parte să-şi urmeze cursul. Nu are nici un rost să-ţi mai faci griji. Aceasta nu ar fi decât aroganţă tembelă. Dacă ceva urmează să dispară din viaţa ta, fii sigur că o să dispară!
Te rog, nu înţelege de aici că-ţi poţi lăsa maşina cu uşile deschise, eventual cu un afiş: "Această maşină este păzită de Dumnezeu." Sunt aproape sigur că nu ţi-a trecut aşa ceva prin cap, dar nu exclud varianta ca această carte să fie răsfoită de câţiva oameni al căror punct forte nu este inteligenţa. Încui frumos uşile de la maşină şi îţi vezi frumos de ale tale. Uiţi complet de maşină. Ea nu mai există pentru tine. A doua zi o iei de unde ai lăsat-o. Şi dacă nu este acolo, declari furtul la Poliţie. După care te invit să te întrebi: "Oare ce încearcă Dumnezeu să-mi transmită?" Viaţa este un flux. Budismul a fost intens preocupat de această idee. A întors-o pe toate feţele, a examinat-o, a studiat-o sute de ani şi a conchis: "Aşa este!". Natura ultimă a acestei lumi este impermanenţa. Nu poţi păstra nimic pentru tine. Viaţa trimite ceva către tine, după care
recuperează acel ceva, numai pentru a-ţi trimite altceva. În viaţa ta apare un om care îţi devine foarte drag. După un timp, acesta dispare. Eşti foarte mâhnit o vreme, după care te deschizi către momentul prezent, unde viaţa te aşteaptă cu noi daruri. Priveşte acum cealaltă variantă. In viaţa ta apare cineva care îţi devine drag (un copil,un iubit, un profesor strălucit) şi tu începi să te îngrijorezi. "Dacă i se întâmplă ceva? Dacă va avea un accident? Dacă nu se mai întoarce?". Aceasta nu e doar anxietate, cum sunt înclinaţi colegii mei să creadă. Este şi ignoranţă spirituală. Aceasta e adevărata patologie, răspândită, din păcate, şi printre
specialişti. Grijile nu numai că nu te ajută la nimic, dar te şi împiedică să te bucuri de momentul prezent. Când îţi faci griji, mintea ta nu este în prezent. Este într-un viitor catastrofic. Reflectează mai mult la spusele lui Iisus. Nu a fost chiar un oarecare, unul care şi-a dat şi el cu părerea. Ai o teamă nejustificată de călătoria cu maşina sau cu avionul, de pierderea locului de muncă, de microbi, de spaţii deschise, de lift (spaţii închise), de sânge, de furtună, de examen? Aminteşte-ţi de tipul acesta care mergea pe apă: "Până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi."
Nici un fir de iarbă nu se mişcă în această Creaţie fără ca Dumnezeu să nu ştie. Universul nu este un haos. înăuntrul Iui există o ordine minunată. Toţi misticii au perceput-o direct. Totul este interconectat şi funcţionează la unison. Nimic nu se produce întâmplător şi totul are un sens, chiar dacă acesta ne scapă. De altfel, e natural să nu-1 putem sesiza. Cum ar putea partea să înţeleagă întregul? Lumea este ţesuta dintr-o
reţea atât de bogată şi densă de conexiuni, încât nici o minte nu le poate cuprinde pe toate. Poţi încerca o vreme, după care te relaxezi. Este ca atunci când cineva îţi spune că pe cer sunt 100.000 de stele. Tu eşti neîncrezător şi începi să le numeri. La un moment dat îţi obosesc ochii şi spui: "Te cred". Cam aşa stau lucrurile şi cu ceea ce pare a fi întâmplător în această lume. Studiezi ce studiezi după care te opreşti. Dacă ai o relaţie bună cu Iisus îi spui: "Doamne, tu trebuie să ştii mai bine". Dacă îţi place mai mult Zen-ul, îţi aminteşti un poem Zenrin:
"Stând liniştit, nefăcând nimic/ primăvara vine şi iarba creşte de la sine."
6. "Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine." (Matei 10, 37)
Hait! L-am prins pe Iisus cu păcatul orgoliului. Nu suportă ca tu să iubeşti mai mult pe altcineva. Este gelos pe părinţii tăi la care ţii, este gelos pe copiii tăi pe care îi îndrăgeşti. Te pomeneşti că este gelos şi pe câinele tău, pe care îl cocoloşeşti zilnic. Krishna pare a fi avut o problemă similară. Compară: "Mereu mulţumit, yoghinul cu sinele stăpânit, care-şi ţine hotărârile, năzuind spre mine cu inima şi cu mintea, cel dăruit mie, acela mi-e drag." (Bhagavad Cita, XII, 13)
Să facem o scurtă plimbare prin psihologia abisală. În noi există o tendinţă arhetipală de a avea o mamă. Această tendinţă devine miezul a ceea ce analiştii jungieni au numit complexul matern. Complexul matern este un ansamblu de reprezentări, gânduri, trăiri şi reacţii emoţionale grupate în jurul unei imagini centrale: mama. Imago-ul matern conţine dinamicile psihologice pe care le-am trăit în relaţia noastră cu mama sau cu substitutele materne (bunica, bona, sora mai mare). El o reflectă doar în parte pe mama reală. În cea mai mare măsură este compus din reacţiile specifice ale copilului în raport cu mama.
În aceiaşi fel, virtualitatea arhetipală numită tată este umplută cu experienţa de contact a copilului cu un anumit bărbat, tatăl său, sau cu substitute paterne (bunicul, unchiul, fratele mai mare).
Aceste complexe sunt dublu polarizate, pozitiv şi negativ şi, în măsura în care nu le analizăm, pentru a păstra doar ceea ce este bun şi hrănitor pentru noi, ne influenţează inconştient toată viaţa. Este ca şi cum tata sau mama, aşa cum i-am internalizat în copilărie, ar continua să existe în noi (chiar şi după ce au murit), constrângându-ne la atitudini şi comportamente stereotipe, despre care suntem convinşi că ne aparţin.
În grupurile de terapie, după o anumită reacţie, un client are un insight şi spune: "Asta a fost maică-mea." Sau: "Stai puţin, eu nu gândesc aşa. Aşa gândeşte tatăl meu." O parte însemnată a ceea ce se cheamă îndeobşte analiză personală se reduce la investigarea atentă a acestor complexe, evaluarea lor de pe o bază mai obiectivă, specifică Adultului, reţinerea aspectelor pozitive şi eliberarea Eului din identificările ce se opun necesităţilor autentice ale acestuia. Dacă tu nu eşti de origine română şi eşti atrasă de un românaş get-beget, a te elibera dc complexul patern înseamnă a- ţi da voie să ai o relaţie cu el, în ciuda opoziţiei tatălui. Dacă tata se îmbolnăveşte subit, nu ai nici un motiv să te simţi vinovată. Boala lui este ultima lui încercare de a te ţine prizonieră. Relaţiile soacră - nora merită şi ele o atenţie corespunzătoare. Poate în altă carte.
Complexele sunt numite alteori subpersonalităţi de care Eul este mai mult sau mai puţin legat. O terapeută pe care o admir a propus o metaforă revelatoare. Aceste realităţi psihologice interioare sunt asemenea unor chiriaşi, vieţuind care pe la mansardă, care pe la subsol. Ei consumă apă, electricitate, gaze, iar tu achiţi costurile. Cool! Dacă nu te-ai eliberat de "mama" şi "tata", alegerile tale aşa-zis libere vor reflecta nevoile
lor, vor căuta să le compenseze frustrările sau să-i pedepsească pentru culpabilităţi reale sau fantasmatice. Este ca şi cum ai trăi viaţa unui alt om, repetându-i eşecurile sau muncind din greu pentru a le compensa, continuîndu-i obişnuinţele sau împotrivindu-te obsesiv, confirmând u-i aşteptările şi anxietăţile sau, dimpotrivă, cheltuind energii enorme pentru a le infirma. Iisus făcea psihologie abisală cu 2000 de ani înainte de a se inventa. Dacă nu ai devenit încă tu însuţi, cum crezi că îl poţi întâlni pe Dumnezeu? Este ca şi cum, fiind preşedintele României, ţi- ai trimite şeful de cabinet, purtătoarea de cuvânt şi cele 2 secretare într-o vizită la nivel înalt în Marea Britanie, imaginându-ţi apoi că tu ai fost cel care ai băut ceai cu regina Elisabeta. Trebuie să mergi personal la Palatul Buckingham.Iar la întrevederea cu regina nu va mai asista nimeni. Toţi vor rămâne dincolo de uşile capitonate, deoarece nu este treaba lor ce discuţi tu cu Maiestatea Sa, mai ales dacă în ultimii ani ai ajuns să iubeşti mai mult monarhia.
În acelaşi fel în care înăuntrul copilului se dinamizează arhetipul mamei, umplîndu-se apoi cu conţinut, înăuntrul mamei se activează arhetipul copilului. Orice legătură are 2 capete. Dacă tu eşti legată de mama ta, fii sigură că şi mama ta este legată de tine. Altfel, e ca şi cum ai spune că tu ţii pe cineva de mână, dar acel cineva nu te ţine pe tine. Singurele situaţii în care aceste percepţii sunt posibile sunt cele de tip halucinator.
Terapia este frumoasă deoarece munca de conştientizare şi transformare a unui om reverberează în sistemul din care el face parte. Noi suntem conectaţi unii la ceilalţi şi evoluţia unui om are ecouri în mediul lui de contact. De aceea, eliberarea unui fiu dintr-o legătură parentală sufocantă adesea îl ajută şi pe părinte să ducă o viaţă mai liberă. Ţinând cont de acest principiu, chiar mă gândesc să îmi dublez taxa, deoarece de terapie beneficiază, dc fapt, doi, cu specificaţia că unul stă acasă sau a plecat deja în lumea de dincolo.
Nu există nici o urmă de gelozie în afirmaţia lui Iisus, doar foarte multă înţelegere psihologică. Tatăl este numai o aproximaţie îndepărtată a Tatălui Divin, adică a Principiului Masculin Arhetipal. Mama este doar o expresie a Mamei Divine, adică a Principiului Feminin Arhetipal. A rămâne blocat în aceste relaţii este echivalent cu a rata comuniunea cu principiile ultime. Eliberându-te, însă, de aceste identificări şi dependenţe, viaţa ta se va împlini şi vei putea fi cu adevărat recunoscător celor care, în felul lor stângaci, au mediat primele tale contacte cu Dumnezeu.
7. "Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină." (Matei 11,14)
Iisus se referă aici la Ioan Botezătorul. "Pe când se duceau ei, Iisus a început să vorbească noroadelor despre Ioan," (Matei 11, 7). Ioan este IIie. Aceasta este o afirmaţie explicită despre
reîncarnare. Nu este una din parabolele lui Iisus Biserica respinge credinţa în reîncarnare. Există o singură viaţă şi atât. După cum te comporţi în ea, nimereşti după aceea în Rai sau în Iad. Ce simplu e totul! Şi un copil de 5 ani ar putea înţelege.
Să-ţi spun ce am învăţat de la un tip Kohlberg, El a făcut o analiză a dezvoltării morale din perspectivă psihologică. A identificat o anumită stadialitate, cu 3 niveluri şi 6 stadii. Ce legătură are asta cu atitudinea Bisericii faţă de reîncarnare? Foarte mare. Urmăreşte-mă! Primul stadiu se numeşte al moralităţii ascultării. Acesta este un stadiu al obedienţei. Se urmăreşte evitarea pedepsei. Comportamentul copilului, prin urmare, este orientat de pedeapsă şi recompensă. Supunerea faţă de reguli aduce avantaje personale imediate. Îţi aminteşti? Dacă nu scoteai limba la tanti Geta, primeai o ciocolată sau nu primeai nimic, adică nu o încasai. După aceea tanti Geta povestea tuturor: "Ce copil educat! Dacă ar fi toţi ca el..." dacă îi dădeai jucăriile şi frăţiorului tău, te puteai uita la desene animate. Viaţa era simplă. Acest stadiu, împreună cu următorul, care are un nume pretenţios - stadiul moral al hedonismului instrumental naiv, formează nivelul moral preconvenţional, specific vârstelor cuprinse între 4 şi 10 ani. Acest nivel se caracterizează prin standarde morale stabilite de anturaj. Faci legăturile? Raiul este recompensa pentru fapte în acord cu normele morale, iadul este pedeapsa pentru fapte contrare acestora. În zilele noastre, nu era cu adevărat nevoie de teoria lui
Kohlberg. Mulţi oameni înţeleg intuitiv că raiul şi iadul sunt instrumente primitive de normare a comportamentului social. Cei care răspund doar la aceste instrumente pot fi oameni în toată firea. Din punct de vedere psihologic ei au maxim 10 ani. Poate că, acum 2000 de ani, mentalitatea colectivă nu era prea elevata din punct de vedere moral şi avea nevoie de reguli simple şi ameninţări puternice. Poate că Biserica a sesizat această stare de lucruri şi a acţionat în consecinţă. A admite că vieţile sunt succesive complică foarte mult lucrurile. Binele şi răul îşi pierd caracterul lor absolut şi e nevoie de multă conştientizare pentru a le distinge. După cum vezi, sunt blând cu Biserica la începuturile ei. Cert este că oameniii au mai evoluat de atunci, pe când principiile Bisericii au rămas aceleaşi. Cred că asta se cheamă a fi dogmatic. Mulţi oameni din ziua de azi se amuză când se agită sperietoarea cu Iadul şi toată metalurgia lui (cazane, foc, etc). Ei au depăşit nivelul preconvenţional, aflându-se fie la nivelul convenţional, cei mai mulţi, fie la nivelul postconvenţional. La unii acest ultim nivel nu apare niciodată. Este un nivel 1a care sunt realizate ierarhii morale proprii, la care judecata lăuntrică este percepută ca mai puternică decât judecata exterioară. Senzaţia mea este că o instituţie nu poate accede la acest nivel. Este un nivel pur individual, la care conceptele morale primesc semnificaţii personale, după o îndelungată elaborare,
Iisus dă dovadă de o imensă delicateţe. El spune "dacă vreţi să înţelegeţi..." Asta presupune că oamenii pot să înţeleagă, dar nu vor. Adevărul este că unii oameni pur şi simplu nu pot înţelege. Ei au limite. În acelaşi fel unii elevi nu pot înţelege geometria în spaţiu, deoarece au limite perceptive şi realmente nu pot vedea în spaţiu. Pentru a înţelege fenomenul fascinant al reîncarnării, e nevoie să poţi vedea ...în timp.
Pericolul este, când ştii că viaţa continuă după moarte, să amâni eforturile spirituale pentru vieţile următoare, aşa cum studenţii amână învăţatul pentru sesiune. Astfel credinţa într-o singură viaţă devine un antidot pentru lene. Pe de altă parte, ea creează anxietate inutilă: "Dacă nu mă voi mântui? Dacă păcatele mele sunt prea mari? Dacă nu mai am timp să-mi repar greşelile?" În ce mă priveşte, optez pentru adevăr. Lenea nu este un duşman de neînvins. Sesiunea este întotdeauna punctuală.

miercuri, 23 iulie 2014

Iisus sub semnul pestilor

Mai intai putina astrologie...Hilar sau nu, ceea ce m-a frapat si am dorit sa adaug la aceste cateva randuri pe care mi-am propus sa le adaug astazi este asa zisa "coincidenta" a lumii astrologice. In masura in care Cristos a fost conceput ca nou eon, le-a devenit limpede tuturor celor stiutori in ale astrologiei ca, pe de o parte, el s-a nascut ca prim peste al epocii pestelui si, pe de alta parte, trebuia sa moara ca ultim berbec (noutestamentar: miel) al eonului ce se sfarsea. In mod semnificativ, partenerul lui Iisus in aceasta ceremonie se numeste Baraba, "fiul tatalui". Am putea compara, cu o anumita dreptate, tensiunea interna a contrariilor din cadrul psihologiei vechi crestine cu faptul ca semnul zodiacal al pestilor arata doi pesti,
care indica adesea in directie contrara.
Dupa cum a aratat deja Bousset ca fiind probabil, faptura dubla a lui Cristos apocaliptic se intemeiaza pe speculatii iudaic-gnostice. Traditia ulterioara, preponderent cabalistica, cunoaste doua figuri de Mesii, Mesia ben Iosif (sau ben Efraim) si Mesia ben David. Mesia ben Iosif este, dupa Deuteronul 33, 17, "intai-nascutul taurului" si Mesia ben David calareste pe un asin. Mesia ben Iosif trebuie sa moara pentru a "împăca" prin sangele său  "poporul lui Iehova". El va cădea in lupta impotriva lui Gog si Magog, si anume il va ucide pe Armisilus. Armisilus este Antimesia, conceput de Satana cu o piatra de marmura. Se stie ca, daca Satan si Iisus sunt recunoscuti ca frati, fii ai aceluiasi tata, atunci Armisilus (Antimesia) este totodata nepotul care ajuta. El va fi omorat la randul lui de Mesia ben David. Aceasta lasa dupa aceea noul Ierusalim jos din cer si il trezeste la viata pe Mesia ben Iosif, care fusese ucis. Acesta din urma apare in traditia ulterioara intr-un rol ciudat. Inca Tabari, comentatorul Coranului, mentioneaza ca Anticrist va fi un rege al iudeilor, iar Abarbanel afirma in Maşmia Ieşua ca Mesia ben Iosif este de-a dreptul Anticrist. El nu este caracterizat numai ca Mesia in suferinta fata in fata cu cel invingator, ci este conceput chiar ca afalandu-se in opozitie cu el. Dupa cum sugereaza aceste materiale ale traditiei, slabiciunea sus-mentionata a elementului mesianic consta intr-o scindare a lui, care se amplifica pana la opozitie.
Interesant, nu-i asa? Daca ne gandim putin, vom constata aceasta opozitie a contrariilor in fiecare dintre noi. Latura intunecata ne este cu neputinta sa o acceptam, cand ea doare atat de tare, cand cotropeste sufletul. Dar nu trebuie sa uitam ca acel copac care va ajunge cu ramurile pana la cer va avea radacinile infipte pana in infern. Este absolut necesar sa ne acceptam si sa ne "salvam" latura intunecata pentru a trece la pragul de sus. Sa nu uitam ca Iisus a doborat portile iadului si apoi s-a inaltat la ceruri.
Suprimarea imaginii lui Dumnezeu urmeaza indeaproape anularea personalitatii omenesti. Ateismul materialist formeaza cu himerele sale utopice religia acelor miscari rationaliste care predau maselor libertatea personalitatii si prin urmare o anihileaza. Reprezentantii crestinismului si-au cheltuit insa energia cu simpla mentinere a celor mostenite, fara sa lucreze in continuare la construirea casei lor, pentru a o face mai spatioasa. Insa stagnarea in aceste circumstante risca in caz de durata prelungita sa duca la un final fatal.

luni, 21 iulie 2014

Ego-ul in starea de inflatie

Datorita catorva cititori ai blogului meu, am simtit nevoia sa explic si sa redau informatii din asa numita "stare de inflatie" deoarece au existat cateva intrebari cu privire la postarea anterioara destinata explicarii egoismului.
In scrierea ce urmeaza, ce ii corespunde in totalitate lui E. Edinger, voi incerca sa rezum, desi este aproape imposibil, starea de inflatie ce vine o data cu nasterea fatului, si care o putem reexperimenta in cursul vietii. 
"Ne nastem intr-o stare de inflatie. In prima copilarie nu exista ego sau constiinta. Totul se naste in inconstient. Ego-ul latent este complet identificat cu Sinele. Din moment ce Sinele este centrul si totalitatea fiintei, ego-ul identificat complet cu Sinele se traieste ca zeitate. Bineinteles, copilul mic nu gandeste astfel. El nu poate gandi inca deloc, dar intreaga lui fiinta si experienta sunt organizate in jurul supozitiei de zeitate a priori. Aceasta este starea originara a unitatii si perfectiunii inconstiente, responsabila pentru nostalgia pe care o simtim fata de originile noastre, atat personale cat si istorice. 
Copilul, ca si omul primitiv (primitiv, in sensul in care nu depaseste nivelul mediu), identifica ego-ul cu psihicul arhetipal si cu lumea exterioara. Pentru oamenii primitivi, interiorul si exteriorul nu se disting in totalitate. Pentru mintea civilizata, cei primitivi sunt asocierea cea mai buna cu natura, fiind in armonie cu procesele vietii; dar ei sunt, totusi, salbatici si fac aceleasi greseli specifice starii de inflatie ca si copii. Omul modern, alineat (rupt, desprins) de sursa sensului vietii, gaseste in imaginea primitivului un obiect dupa care tanjeste. Aceasta este doar o latura a problemei, caci exista si o alta negativa. Viata reala a omului primitiv inseamna mizerie, degradare si teroare. Nu ne-am dori aceasta realitate nici o clipa. De fapt, noi nu dupa ea tanjim, ci dupa starea primitiva simbolica. Atunci cand cineva priveste inapoi spre originea sa psihologica, faptul are o dubla conotatie: intai, aceasta origine este perceputa ca o stare paradiziaca, de unitate, in care fiinta este una cu natura si cu zeii, si e o stare extrem de revnita; a doua, prin standardele umane constiente ce sunt asociate realitatii temporale si spatiale, ea este o stare de inflatie, o stare de nasabuinta, de dorinta adormita, de aroganta si oportunitate imatura. PROBLEMA DE BAZA A ADULTULUI ESTE CUM SA REALIZEZE UNIREA CU NATURA SI CU ZEII, CEEA CE COPIII FAC LA INCEPUT, FARA A PRODUCE INFLATIA IDENTIFICARII. "

Platon spunea : "Si daca este adevarat ca am dobandit cunoasterea inainte de nastere si am pierdut-o in momentul in care ne-am nascut, iar mai tarziu, prin exercitiul simturilor asupra obiectelor sensibile, ne redobandim cunoasterea pe care am avut-o odata, atunci presupun ca ceea ce numim invatare va insemna redobandirea propriei noastre cunoasteri..."
Pot incheia afirmand ca, dupa parerea mea, asa numitul egoism poate fi explicat prin starea de inflatie ce adoarme adultul de la realitatea sufleteasca...

miercuri, 18 iunie 2014

Despre egoism

Asa numitul egoism sau comportament egocentric care se exprima in pretentii asupra unor oameni nu este egocentrism constient efectiv sau individualitate constienta efectiva. Noi pretindem de la ceilalti doar ceea ce nu reusim sa ne oferim noua insine. Daca avem o iubire sau o stima de sine deficitara, nevoia noastra se exprima inconstient prin tactici coercitive fata de ceilalti.  Si adesea coercitia apare deghizata in virtute, iubire sau altruism. Un asemenea egoism inconstient este inutil si distructiv si pentru propria persoana, si pentru ceilalti. El nu-si atinge scopul pentru ca este orb, nu este constient de el insusi. Ceea ce se cere nu este extirparea egoismului, lucru imposibil, ci mai degraba unirea lui cu constiinta, el devenind astfel efectiv. Toate faptele din biologie si psihologie ne invata ca fiecare unitate individuala de viata este centrata pe sine pana la esenta. Singurul factor care variaza este gradul de constienta ce insoteste acel fapt. Utilizarea coerenta atat de raspandita a termenului freudian "narcisism" este un bun exemplu pentru intelegerea general gresita referitoare la iubirea de sine. Mitul lui Narcis implica ceva foarte diferit de excesul iubirii de sine plina de indulgenta. Narcis a fost un tanar care a respins toate pretendentele la dragostea sa. Ca represalii, Nemesis a facut astfel incat el sa se indragosteasca de propria imagine reflectata intr-un lac, iar el a murit cu disperarea de a nu putea poseda obiectul dragostei sale. Narcis reprezinta ego-ul alienat (rupt de Sine) care nu poate iubi, adica nu poate oferi interes si libido (energie) veitii - fiindca nu se afla inca in relatie cu el insusi. A te indragosti de propria imagine reflectata nu inseamna decat faptul ca persoana in cauza nu se poseda inca pe ea insasi. Narcis tanjeste sa se uneasca cu el insusi tocmai pentru ca este alineat de propria fiinta. Asa cum a exprimat-o Platon atat de clar, in Banchetul, noi iubim si tanjim dupa ceea ce ne lipseste. Deci narcisismul, in implicatiile sale mitologice originale, nu este un exces inutil de iubire de sine, ci chiar opusul, o stare de frustrare in care tanjim dupa o posesie de sine care nu exista. Solutia problemei lui Narcis este mai degraba implinirea decat renuntarea la iubirea de sine. Ne intalnim aici cu o greseala obisnuita a ego-ului moralizator care incearca sa creeze o personalitate indragostita, extirpand iubirea de sine. Aceasta este o greseala psihologica profunda ce duce doar la o scindare a psihicului. Iubirea de sine împlinita este o premisa a iubirii autentice pentru orice obiect si a curgerii energiei psihice in general. In cazul lui Narcis, implinirea iubirii de sine sau unirea cu imaginea din adancuri cere o coborare in inconstient, o moarte simbolica. Faptul ca acesta este sensul mai profund al mitului lui Narcis este indicat si in alte detalii. Dupa ce Narcis a muri, s-a transformat in floarea numita narcisa. Aceasta este "floarea mortii". Narcisa era o floare sacra pentru Hades si deschidea portile catre taramul lui din lumea de dedesupt. O alta implicatie a mitului lui Narcis si a tematicii indragostirii de propria reflexie este oferita de o imagine analoga, pe care o gasim in interpretarea orfica a legendei lui Dionysos. Cand Dionysos era copil, a fost sfasaiat in bucati de catre Titani si se zice ca, printre alte lucruri, el se juca si cu o oglinda. Conform interpretarii lui Proclus, oglinda semnifica faptul ca Dionysos si-a vazut propria imagine in materie si s-a indreptat catre ea cu dorinta. El tanjea dupa realizarea de sine (precum Narcis). Astfel, el a fost inchis in materie (incarnat) si a devenit subiect al dezmembrarii de catre Titani. Inteles din punct de vedere psihologic, acest mitologem s-ar putea referi la o faza timpurie de dezvoltare, in timpul careia ego-ul primitiv, inca identificat cu totalitatea inconstienta originara, incepe sa functioneze in realitatea spatio-temporara (imbratiseaza materia). Dar realitatea este ostila starii inflationate a totalitatii inconstiente (identitatea ego-sine) si o dezmembreaza.
Experienta subiectiva a individualitatii este un mister profund pe care nu putem spera sa-l cuprindem cu intelegerea rationala.

- E.F. Edinger