"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

marți, 10 septembrie 2013

In aprofundarea superficialului...

In aceste momente de cotitura ale istoriei va aparea o crestere, un progres magnific, diversificat precum o jungla, un fel de tempo tropical in competitia cresterii. Acesta va fi insotit si uneori se va confunda insa cu o imensa distrugere si autodistrugere, datorita egoismelor salbatice intoarse unul impotriva celuilalt "pentru soare si lumina", constrangere sau refugiu in moralitatea care a apus. A fost atins punctul periculos si nesigur in care cea mai mare , cea mai diversa, cea mai completa viata traieste dincolo de vechea morala. Individul este lasat singur, obligat sa-si dea legi, sa-si genereze propriile modalitati si siretlicuri pentru supravietuire, pentru dezvoltare, pentru mantuire. Totul se reduce la noi intrebari de tip de ce si cum, nu mai exista formule impartasite; neintelegerea se insoteste cu desconsiderarea; decaderea, ruina si cele mai inalte nazuinte sunt ingemanate monstruos; geniul rasei se scurge prin fiecare corn al abundentei binelui si raului; primavara si toamna coexista dezastruos, pline de noi sarmuri si viclenii proprii decadentei tinere, inca neobosite, inca neepuizate. Pericolul s-a intors, mama moralelor, mare pericol, transformat in indivizi de aceasta data, in vecin sau in prieten, in strada sau in propriul copil, in propria inima sau in cele mai secrete dorinte si nazuinte. Si ce vor avea de propovaduit marii filozofi morali ai acestor timpuri? Acesti fini bagatori de seama vor descoperii apropierea cu pasi mari a sfarsitului, ca totul in jurul lor este ruinat si produce ruina, ca nimic nu dureaza mai mult decat ziua de maine, cu exceptia unei singure specii: mediocritatea fara speranta. Numai mediocrii au sanse sa continue, sa se inmulteasca, ei sunt poporul viitorului, singurii supravietuitori: "Fiti ca ei! Fiti mediocri! " este singura morala care mai are sens si mai gaseste supunere de acum inainte. Dar aceasta moralitate a mediocritatii este greu de predicat! Ea nu poate admite niciodata ce este si ce doreste! Trebuie sa vorbeasca despre moderatie, deminitate, datorie si dragoste fata de aproape - ii va fi foarte greu sa-si ascunda ironia! Exista un instinct al rangului care este in sine si mai mult decat orice, semnul unui rang inalt; exista o placere in nuantele de respect, care indica o origine si obiceiuri nobile. Subtilitatea, calitatea si statura unui suflet sunt puse periculos la incercare. Modul in care a fost mentinut respectul pentru Biblie, in general, in Europa, ar putea fi cea mai buna lectie de disciplina si rafinament al manierelor pe care Europa il datoreaza crestinismului. Carti de o asemenea profunzime si sens au nevoie de protectia unei autoritati tiranice impuse din afara; numai asa pot dura mileniile necesare pentru a fi intelese si epuizate. Este o mare realizare atunci cand masele (oameni de toate felurile, lipsiti de profunzime sau cu digestie rapida) au primit intr-un final sentimentul ca nu pot atinge orice, ca exista experiente sfinte, care le cer sa-si scoata incaltamintea si sa-si tina mainile murdare deoparte - iar asta este, in mare, cel mai inalt nivel de umanitate pe care il vor atinge vreodata. Pe de alta parte, in cazul asa zisilor oameni educati, credinciosi devotati in "ideile moderne", este dezgustatoare lipsa lor de rusine, nerusinarea ochilor si mainilor lor, cu care ating, gusta si pipaie orice. S-ar putea ca in prezent sa existe o mare noblete relativa a gustului si tactului intr-o categorie mai joasa a poporului, printre tarani, decat in randul demimondenilor spiritului care citesc ziarul, al celor educati.
Nu poate fi sters din sufletul unui om ceea ce le placea stramosilor sai sa faca cel mai mult si cel mai des: fie ca erau vrednici si strangatori, accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modesti si burghezi in dorintele lor si la fel de modesti in virtuti; fie ca traiau dand ordine de dimineata pana sera, dedicati placerilor brutale si poate unor datorii si responsabilitati inca si mai dure; fie, in sfarsit, ca si-au sacrificat privilegiile si averile pentru a trai in intregime pentru credinta lor - "dumnezeul" lor - oameni cu o constiinta sensibila si nestramutata, jenata de orice compromis. Este pur si simplu incredibil
ca o persoana sa nu poata avea calitatile si aplecarile stramosilor sai in sine, oricat ar fi de opuse aparentele. Aceasta este problema rasei. Daca sitii ceva despre stramosi, poti trage unele concluzii despre copil. O anumita necumpatare daunatoare, o gelozie prost reprimata, o insistenta neindemanatica in a avea dreptate tot timpul - luate impreuna, aceste elemente au constituit tipul cu adevarat "vulgar" in toate timpurile. Si asa ceva va fi transmis copiilor la fel de sigur ca sangele contaminat. Cu ajutorul celei mai bune educatii si culturi, oamenii au reusit doar sa minta despre o astfel de mostenire. Dar ce mai inseamna educatia si cultura in zilele noastre! Epoca noastra populara, adica vulgara, "educatia" si "cultura" trebuie sa insemne mai intai arta de a minti, de a insela asupra originii, asupra mostenirii vulgare din trup si suflet.
Opinia mea este urmatoarea: Aproape tot ce numim "cultura inalta" se bazeaza pe spiritualitate si aprofundarea cruzimii. "Animalul salbatic" n-a fost de fel ucis; e bine sanatos, doar ca a devenit divin. Cruzimea este ceea ce confera tragediei senzualitatea dureroasa. Iar ceea ce ne place asa numita compasiune tragica, precum si in tot ce e sublim, pana la cea mai inalta si mai delicata dintre vibratiile metafizice, isi datoreaza suavitatea exclusiv sentimentului de cruzime. Sa ne gandim la romanul din arena, la Cristos in extaz pe cruce, la spaniolul privind rugul ori lupta cu tauri, la japonezul din zilele noastre care se repede la locul tragediilor, la muncitorul din foburgurile pariziene care tanjeste dupa revolutiile sangeroase, la wagneriana care-si descatuseaza vointa si lasa Tristan si Isolda "sa se reverse asupra ei" - lucrul de care se bucura ei si la care jinduiesc cu o sete misterioasa este "cruzimea", bautura condimentata a mari Circe.Fara indoiala trebuie sa eliminam psihologia prosteasca a trecutului; singurul lucru pe care a putut sa il descopere psihologia despre cruzime a fost faptul ca isi avea originea in privitul suferintei altuia. Dar gasesti o placere abundenta, supraabundenta in propria-ti suferinta, in autoprovocarea suferintei, - si oricine se lasa convins sa se lepede de sine in sens religios, ori sa se automutileze, sa renunte la simturi, sa se eviscereze, sa aiba remuscari in general, ori spasme penitente de tip puritan, viviscentii ale constiintei sau sacrificiul intelectului - ori de cate ori se intampla asta, respectivul este ispitit si indemnat in secret de cruzimea sa, de acel fior primejdios al cruzimii autoadministrate. In sfarsit, oamenii ar trebui sa nu uite ca pana si cunoscatorul fortandu-si spiritul sa cunoasca impotriva propriei sale inclinatii si, destul de frecvent, impotriva dorintei inimii sale, acest cunoscator va prevala ca artist al cruzimii si agent al transfigurarii ei. Chiar si tratarea unui lucru de o maniera profunda sau meticuloasa este o incalcare, o dorinta de violentare a vointei fundamentale a spiritului, care tinde permanent spre asemanari su suferinte - exista un strop de cruzime chiar si in fiecare dorinta de a cunoaste.
Hedonismul, pesimismul, utilitarismul, eudemonismul: toate acestea sunt moduri de gandire care masoara valoarea lucrurilor in functie de placere si durere, adica in functie de starile intamplatoare si aspectele lor secundare. Toate acestea sunt conceptii naive si superficiale, si nici un individ care este constient de puterile formative si are mentalitatea unui artist nu le va privi altfel decat cu dispret si cu mila. Mila pentru voi! Cu siguranta nu este vorba de mila asa cum o intelegeti voi: nu e mila pentru "suferinta" sociala, pentru "societate" cu bolnavii si ranitii ei, pentru cei depravati si distrusi de la inceput care zac in jurul nostru pe pamant; cu atat mai putin e vorba de mila pentru paturile de "sclavi" vesnic nemultumiti, abatuti, rasculati care se lupta pentru dominatie - ei o numesc "libertate". Mila noastra este una superioara, cu bataie lunga: - vedem cum omenirea se micsoreaza - cum o micsorati voi! - si sunt clipe cand privim la mila voastra cu o ingrijorare indescriptibila, cand combatem aceasta mila - cand socotim seriozitatea voastra mai primejdioasa decat orice soi de nechibzuinta. Vreti, daca e posibil, sa aboliti suferinta. Bunastarea, asa cum o intelegeti voi, nu e un scop; noua ni se pare un sfarsit! O stare care ii face pe oameni ridicoli si vrednici de dispret - care ii face sa decada devenind dezirabili! Tensiunea care injecteaza tarie in sufletul nefericit, tremurul sau la vederea distrugerilor enorme, inventivitatea si curajul de a indura, a supravietui, a interpreta si a exploata nefericirea, precum si profunzimea, secretul, mastile, spiritul, siretenia, maretia care i-au fost date: - nu erau acestea darurile suferindului, ale discipolului marii suferinte? La fiintele umane, creatura si creatorul, fauritorul, taria de baros, divina contemplatie si a saptea zi: intelegeti oare contrastul acesta? Iar faptul ca mila voastra vizeaza creatura din oameni, ceea ce trebuie sa fie turnat, spart, forjat, rupt, ars, insemnat cu fierul rosu si purificat - ceea ce trebuie neaparat sa sufere si va suferi? Iar mila noastra - nu va dati seama spre cine se indreapta mila noastra inversata atunci cand va combate mila ca pe cea mai rea slabiciune si rasfatare? Mila impotriva milei, asadar! - sa repetam insa: exista probleme superioare oricaror chestiuni legate de placere, durere sau mila; si orice filosofie care se opreste la aceasta din urma e o problema de naivitate.

9 comentarii:

  1. Ce "Apocalipsă" modernă!!! Cred că va trebui să citesc de mai multe ori, ca să-mi dau seama, atât de ameţitor e textul tău. Dar cum prima impresie e, de cele mai multe ori, nealterată de impresiile care îi pot urma, vreau să o spun acum: toate întâmplările pe care le-ai descris aici sunt adevărate. Aşa e! Dar eu vreau să rămân liniştit, adică neatins de nebuniile acestea, sau de supărarea că ele există. Şi cred că pot rămâne liniştit, pentru că eu cred că pot "secreta antidotul" care să mă apere. Poate că dacă cât mai mulţi ar fi conştienţi de asta, altfel ar arăta realităţile oglindite de tine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Esti unul din putinele persoane care poate emite un "antidot"! E asa dificil sa fii mereu constient de ele. Si doar prin constientizarea lor poate ca poti produce un antidot. Cel mai bine este sa spui: "imi pasa dar nu ma afecteaza!" Cred ca asta e cel mai bun antidot :)
    Textul nu este tocmai al meu. Nietzsche este autorul, in mare parte, a acestor ganduri atat de critice...M-am gandit sa le scriu aici, pentru cei care nu l-au descoperit inca.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu cred că vreau să spun ”îmi pasă dar nu mă afectează”, aș spune mai degrabă ”îmi pasă dar nu mă afectează mai mult decât pot eu să mă las afectat”, adică nu sunt indiferent, dar nici victimă nu vreau să fiu,,,în sensul acesta am înțeles ”antidotul”.

      Ștergere
  3. Poate...cand ceva starneste in tine chiar si o doza mica de neliniste inseamna ca te-a afectat intr-un fel. Poate este bine sa nu te doara pe tine pentru neglijenta sau suferinta celuilalt...Daca te-ar durea de suferinta oamenilor ar trebui sa te doara la fiecare secunda...Poti ajuta oamenii doar simtind compasiune si nu neaparat durere in suflet... Nu stiu, e o teorie. Pana la urma cel mai mare adevar e un paradox...cine poate sti cu adevarat care e calea cea dreapta?!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Calea cea dreaptă...nu ştiu!...da! e greu de ştiut, poate pt. că sunt atâtea, dar când ajung la credinţă, credinţa aceea care mă linişteşte pe cale, devin sigur că e o singură Cale. Ştiu, ar fi mult de discutat, dar părerea mea e asta, şi eu în ea îmi găsesc bucuria. Cât despre a ne durea neglijenţa sau suferinţa altora, o durere despre care afirmi că ar trebui să o avem în fiecare secundă, eu iarăşi cred că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de ea, şi sunt convins că tu ştii mai bine, adică aşa cum lăsându-ne copleşiţi de durerile personale nu facem decât să le agravăm, aşa e şi cu durerile venite din relele lumii. În fond, cel care e izvorul durerilor asta aşteaptă, să ne vadă copleşiţi. A fi raţionali şi în dureri cred că e o necesitate...

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
  4. Poate...cand ceva starneste in tine chiar si o doza mica de neliniste inseamna ca te-a afectat intr-un fel. Poate este bine sa nu te doara pe tine pentru neglijenta sau suferinta celuilalt...Daca te-ar durea de suferinta oamenilor ar trebui sa te doara la fiecare secunda...Poti ajuta oamenii doar simtind compasiune si nu neaparat durere in suflet... Nu stiu, e o teorie. Pana la urma cel mai mare adevar e un paradox...cine poate sti cu adevarat care e calea cea dreapta?!

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-as dori, daca se poate, sa imi spui ce parere ai de ultimul comentariul pe care l-am scris la postarea "In piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra exista"...Ma gandesc de ceva timp la acest lucru si as fi curioasa sa aflu si parerea ta. :)

    RăspundețiȘtergere