"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

joi, 12 septembrie 2013

Simbolistica religioasa a sarpelui

"Pamantul separa in om pregandirea de placere, dar nu le separa in sine. "Sarpele" cuprinde in sine greul pamantului, dar si esenta schimbatoare si germinativa a acestuia. "Sarpele" este mereu acela care face ca omul sa se lase prada cand unui principiu, cand altuia, de asemenea masura incat sa cada in eroare. Nu poti trai doar cu pregandirea sau doar cu placerea. Ai nevoie de amandoua. Dar nu poti fi concomitent in pregandire si in placere, ci trebuie sa fii alternativ ascultand de fiecare data legea uneia si fiind, ca sa spun asa, infidel celeilalte. Oamenii prefera insa fie un principiu, fie celalalt. Unii iubesc gandirea si isi intemeiaza pe ea arta vietii. Isi exerseaza gandirea si prevederea si isi pierd astfel placerea. De aceea sunt batrani si au chip dur. Ceilalti iubesc placerea, exerseaza simtirea si trairea. Pierd astfel gandirea. De aceea sunt tineri si orbi. Cei care gandesc intemeiaza lumea pe ceea ce e gandit, cei care simt, pe ceea ce e simtit. Vei gasi adevar si eroare in ambele cazuri. Calea vietii se rasuceste ca sarpele de la dreapta la stanga si de la stanga la dreapta, de la gandire la placere si de la placere la gandire. Prin urmare, sarpele este, ce-i drept, un potrivnic si un simbol al adversitatii, totusi si o punte inteleapta care uneste prin dorinta dreapta cu stanga, asa cum e de trebuinta  vietii noastre.
Am inteles ca zeul pe care il cautam in absolut nu este in frumosul, binele, gravul, umanul, sau chiar nici in divinul absolut. Acolo zeul a fost candva. Am inteles ca noul zeu este in relativ. Daca zeul este in frumosul si binele absolut, cum sa cuprinda plinatatea vietii care este frumoasa si urata, buna si rea, comica si grava? Cum poate omul sa traiasca in sanul divinitatii, dar divinitatea se preocupa doar de una din jumatatile sale? Daca suntem sus, aproape de inaltimea binelui si a frumosului, raul si uratul din noi trec printr-un chin extrem. Chinul omului este atat de mare, areul inaltimii atat de rarefiat, incat el abia daca mai poate trai. Binele si raul incremenesc in ghiata iubirii absolute, iar raul si uratul devin o mocirla colcaind de viata nelegiuita. De aceea, dupa moartea sa, Christos a fost nevoit sa se duca in iad, caci altminteri urcarea la cer i-ar fi fost imposibila. Christos a trebuit mai inainte sa devina propriul sau Antichrist, fratele sau subpamantean. Nimeni nu stie ce s-a intamplat in cele trei zile in care Christos a fost in iad. Dar se poate ghici. Oamenii din vechime spuneau ca le-ar fi propovaduit acolo celor "adormiti". Este adevarat ce spun ei dar stiti cum s-a intamplat? Convingerea noastra despre valuarea binelui si a frumosului a devenit puternica si stabila, de aceea viata poate sa se intinda dincolo de ea si, pe deasupra, sa implineasca ceea ce era legat si tanjea. Ceea ce este legat si tanjeste este tocmai uratul si raul. Te revolti impotriva uratului si raului? Dupa asta poti sa iti dai seama cat de mari sunt forta si valoarea lor pentru viata. Crezi ca au murit in tine? Acest lucru mort se poate preface si in serpi. Sarpele este insa si viata. Cei vechi spuneau prin imagine ca sarpele a fost acela care a pus capat splendorii inocente a Paradisului, ei spuneau chiar ca Christos insusi a fost acel sarpe."

                                                                                        din Cartea Rosie - C. G. Jung

marți, 10 septembrie 2013

In aprofundarea superficialului...

In aceste momente de cotitura ale istoriei va aparea o crestere, un progres magnific, diversificat precum o jungla, un fel de tempo tropical in competitia cresterii. Acesta va fi insotit si uneori se va confunda insa cu o imensa distrugere si autodistrugere, datorita egoismelor salbatice intoarse unul impotriva celuilalt "pentru soare si lumina", constrangere sau refugiu in moralitatea care a apus. A fost atins punctul periculos si nesigur in care cea mai mare , cea mai diversa, cea mai completa viata traieste dincolo de vechea morala. Individul este lasat singur, obligat sa-si dea legi, sa-si genereze propriile modalitati si siretlicuri pentru supravietuire, pentru dezvoltare, pentru mantuire. Totul se reduce la noi intrebari de tip de ce si cum, nu mai exista formule impartasite; neintelegerea se insoteste cu desconsiderarea; decaderea, ruina si cele mai inalte nazuinte sunt ingemanate monstruos; geniul rasei se scurge prin fiecare corn al abundentei binelui si raului; primavara si toamna coexista dezastruos, pline de noi sarmuri si viclenii proprii decadentei tinere, inca neobosite, inca neepuizate. Pericolul s-a intors, mama moralelor, mare pericol, transformat in indivizi de aceasta data, in vecin sau in prieten, in strada sau in propriul copil, in propria inima sau in cele mai secrete dorinte si nazuinte. Si ce vor avea de propovaduit marii filozofi morali ai acestor timpuri? Acesti fini bagatori de seama vor descoperii apropierea cu pasi mari a sfarsitului, ca totul in jurul lor este ruinat si produce ruina, ca nimic nu dureaza mai mult decat ziua de maine, cu exceptia unei singure specii: mediocritatea fara speranta. Numai mediocrii au sanse sa continue, sa se inmulteasca, ei sunt poporul viitorului, singurii supravietuitori: "Fiti ca ei! Fiti mediocri! " este singura morala care mai are sens si mai gaseste supunere de acum inainte. Dar aceasta moralitate a mediocritatii este greu de predicat! Ea nu poate admite niciodata ce este si ce doreste! Trebuie sa vorbeasca despre moderatie, deminitate, datorie si dragoste fata de aproape - ii va fi foarte greu sa-si ascunda ironia! Exista un instinct al rangului care este in sine si mai mult decat orice, semnul unui rang inalt; exista o placere in nuantele de respect, care indica o origine si obiceiuri nobile. Subtilitatea, calitatea si statura unui suflet sunt puse periculos la incercare. Modul in care a fost mentinut respectul pentru Biblie, in general, in Europa, ar putea fi cea mai buna lectie de disciplina si rafinament al manierelor pe care Europa il datoreaza crestinismului. Carti de o asemenea profunzime si sens au nevoie de protectia unei autoritati tiranice impuse din afara; numai asa pot dura mileniile necesare pentru a fi intelese si epuizate. Este o mare realizare atunci cand masele (oameni de toate felurile, lipsiti de profunzime sau cu digestie rapida) au primit intr-un final sentimentul ca nu pot atinge orice, ca exista experiente sfinte, care le cer sa-si scoata incaltamintea si sa-si tina mainile murdare deoparte - iar asta este, in mare, cel mai inalt nivel de umanitate pe care il vor atinge vreodata. Pe de alta parte, in cazul asa zisilor oameni educati, credinciosi devotati in "ideile moderne", este dezgustatoare lipsa lor de rusine, nerusinarea ochilor si mainilor lor, cu care ating, gusta si pipaie orice. S-ar putea ca in prezent sa existe o mare noblete relativa a gustului si tactului intr-o categorie mai joasa a poporului, printre tarani, decat in randul demimondenilor spiritului care citesc ziarul, al celor educati.
Nu poate fi sters din sufletul unui om ceea ce le placea stramosilor sai sa faca cel mai mult si cel mai des: fie ca erau vrednici si strangatori, accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modesti si burghezi in dorintele lor si la fel de modesti in virtuti; fie ca traiau dand ordine de dimineata pana sera, dedicati placerilor brutale si poate unor datorii si responsabilitati inca si mai dure; fie, in sfarsit, ca si-au sacrificat privilegiile si averile pentru a trai in intregime pentru credinta lor - "dumnezeul" lor - oameni cu o constiinta sensibila si nestramutata, jenata de orice compromis. Este pur si simplu incredibil
ca o persoana sa nu poata avea calitatile si aplecarile stramosilor sai in sine, oricat ar fi de opuse aparentele. Aceasta este problema rasei. Daca sitii ceva despre stramosi, poti trage unele concluzii despre copil. O anumita necumpatare daunatoare, o gelozie prost reprimata, o insistenta neindemanatica in a avea dreptate tot timpul - luate impreuna, aceste elemente au constituit tipul cu adevarat "vulgar" in toate timpurile. Si asa ceva va fi transmis copiilor la fel de sigur ca sangele contaminat. Cu ajutorul celei mai bune educatii si culturi, oamenii au reusit doar sa minta despre o astfel de mostenire. Dar ce mai inseamna educatia si cultura in zilele noastre! Epoca noastra populara, adica vulgara, "educatia" si "cultura" trebuie sa insemne mai intai arta de a minti, de a insela asupra originii, asupra mostenirii vulgare din trup si suflet.
Opinia mea este urmatoarea: Aproape tot ce numim "cultura inalta" se bazeaza pe spiritualitate si aprofundarea cruzimii. "Animalul salbatic" n-a fost de fel ucis; e bine sanatos, doar ca a devenit divin. Cruzimea este ceea ce confera tragediei senzualitatea dureroasa. Iar ceea ce ne place asa numita compasiune tragica, precum si in tot ce e sublim, pana la cea mai inalta si mai delicata dintre vibratiile metafizice, isi datoreaza suavitatea exclusiv sentimentului de cruzime. Sa ne gandim la romanul din arena, la Cristos in extaz pe cruce, la spaniolul privind rugul ori lupta cu tauri, la japonezul din zilele noastre care se repede la locul tragediilor, la muncitorul din foburgurile pariziene care tanjeste dupa revolutiile sangeroase, la wagneriana care-si descatuseaza vointa si lasa Tristan si Isolda "sa se reverse asupra ei" - lucrul de care se bucura ei si la care jinduiesc cu o sete misterioasa este "cruzimea", bautura condimentata a mari Circe.Fara indoiala trebuie sa eliminam psihologia prosteasca a trecutului; singurul lucru pe care a putut sa il descopere psihologia despre cruzime a fost faptul ca isi avea originea in privitul suferintei altuia. Dar gasesti o placere abundenta, supraabundenta in propria-ti suferinta, in autoprovocarea suferintei, - si oricine se lasa convins sa se lepede de sine in sens religios, ori sa se automutileze, sa renunte la simturi, sa se eviscereze, sa aiba remuscari in general, ori spasme penitente de tip puritan, viviscentii ale constiintei sau sacrificiul intelectului - ori de cate ori se intampla asta, respectivul este ispitit si indemnat in secret de cruzimea sa, de acel fior primejdios al cruzimii autoadministrate. In sfarsit, oamenii ar trebui sa nu uite ca pana si cunoscatorul fortandu-si spiritul sa cunoasca impotriva propriei sale inclinatii si, destul de frecvent, impotriva dorintei inimii sale, acest cunoscator va prevala ca artist al cruzimii si agent al transfigurarii ei. Chiar si tratarea unui lucru de o maniera profunda sau meticuloasa este o incalcare, o dorinta de violentare a vointei fundamentale a spiritului, care tinde permanent spre asemanari su suferinte - exista un strop de cruzime chiar si in fiecare dorinta de a cunoaste.
Hedonismul, pesimismul, utilitarismul, eudemonismul: toate acestea sunt moduri de gandire care masoara valoarea lucrurilor in functie de placere si durere, adica in functie de starile intamplatoare si aspectele lor secundare. Toate acestea sunt conceptii naive si superficiale, si nici un individ care este constient de puterile formative si are mentalitatea unui artist nu le va privi altfel decat cu dispret si cu mila. Mila pentru voi! Cu siguranta nu este vorba de mila asa cum o intelegeti voi: nu e mila pentru "suferinta" sociala, pentru "societate" cu bolnavii si ranitii ei, pentru cei depravati si distrusi de la inceput care zac in jurul nostru pe pamant; cu atat mai putin e vorba de mila pentru paturile de "sclavi" vesnic nemultumiti, abatuti, rasculati care se lupta pentru dominatie - ei o numesc "libertate". Mila noastra este una superioara, cu bataie lunga: - vedem cum omenirea se micsoreaza - cum o micsorati voi! - si sunt clipe cand privim la mila voastra cu o ingrijorare indescriptibila, cand combatem aceasta mila - cand socotim seriozitatea voastra mai primejdioasa decat orice soi de nechibzuinta. Vreti, daca e posibil, sa aboliti suferinta. Bunastarea, asa cum o intelegeti voi, nu e un scop; noua ni se pare un sfarsit! O stare care ii face pe oameni ridicoli si vrednici de dispret - care ii face sa decada devenind dezirabili! Tensiunea care injecteaza tarie in sufletul nefericit, tremurul sau la vederea distrugerilor enorme, inventivitatea si curajul de a indura, a supravietui, a interpreta si a exploata nefericirea, precum si profunzimea, secretul, mastile, spiritul, siretenia, maretia care i-au fost date: - nu erau acestea darurile suferindului, ale discipolului marii suferinte? La fiintele umane, creatura si creatorul, fauritorul, taria de baros, divina contemplatie si a saptea zi: intelegeti oare contrastul acesta? Iar faptul ca mila voastra vizeaza creatura din oameni, ceea ce trebuie sa fie turnat, spart, forjat, rupt, ars, insemnat cu fierul rosu si purificat - ceea ce trebuie neaparat sa sufere si va suferi? Iar mila noastra - nu va dati seama spre cine se indreapta mila noastra inversata atunci cand va combate mila ca pe cea mai rea slabiciune si rasfatare? Mila impotriva milei, asadar! - sa repetam insa: exista probleme superioare oricaror chestiuni legate de placere, durere sau mila; si orice filosofie care se opreste la aceasta din urma e o problema de naivitate.