"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Ce este si ce nu este dincolo de concret?

Sa visezi ca urci catre necunoscut, spre descoperirea adevarului, cand setea de cunoastere iti provoaca pana si foame, te uiti in jur si nu e nimic, nu e nici praf, nu e nici vid. Si atunci, de unde sa incepi sa cauti cand nu exista o usa pe care sa intri, cand nu ti se arata o cale pe care trebuie sa o urmezi?
E doar tacerea care te atata sa speri ca este mai mult de atat, sa speri ca nu e totul efemer, sa speri ca dincolo de iluzia vietii exista subtil o taina care nu vorbeste, care nu ti se arata. Este intangibila si totusi o cauti pentru a o atinge. Si cazi privind zadarnicia.
Cum sa atingi ceva care nici in vid nu se gaseste? Cum sa speri in ceva ce nu ai vazut ca exista? Cum sa cauti adevarul pe care nimeni nu l-a aflat?
In negura finitatii noastre, noi, oamenii, credem mai presus de orice in necunoscut. Si astfel totul devine un paradox in dualitate.
Cum ar putea fi altfel? E chiar haios si straniu cum am putut razbate in atatia mii de ani, ajungand la concluzia ca este o lupta de supravietuire intre "sclavi". Este oare "cine castiga si cine pierde"? Este oare ceva de folos?
Finitatea nu inseamna evolutie, finitatea nu inseamna excelenta pentru ca evolutia nu are limite si nici excelenta nu da clipe de ragaz. Moartea opreste travaliul evolutiei. Daca Universul este perfect, atunci moartea nu isi are locul in el. Performanta este o permanenta continuitate. Si daca totul este continuitate, atunci moartea nu isi gaseste loc nicaieri.
 Totul sau nimic este acelasi lucru. Daca privesti in nimic, acolo vei descoperi totul. Daca privesti in tot, vei observa ca cel care nu lipseste niciodata este nimicul. Se spune: "nu lipseste nimic, este tot", adica "nimic" nu lipseste niciodata din "tot".
Obisnuim sa punem etichete necontenit: "asta este buna, asta este rea", uitand ca exista unitate. Atunci cand ploua, nu spunem ca norii arunca miliarde de picaturi de apa peste noi. Spunem pur si simplu "ploua". In unitatea noastra, suntem la fel ca picaturile de ploaie pe care le diferentiaza doar sfarsitul lor, pentru ca fiecare se spulbera pe o suprafata diferita, dar drumul lor din cer pana jos este acelasi. Dupa incetarea ploii, nimeni nu-si mai aminteste de ea. Dar stim cu siguranta ca alta data va ploua din nou. Si cum incetarea ploii nu dovedeste ca niciodata nu va mai ploua, asa si incetarea vietii nu dovedeste ca niciodata nu ne vom renaste.
E greu sa traiesti intr-o lume fara de ragaz unde totul este pus pe repede. Unde sa evadezi? Cum sa castigi timp? Cum sa furi clipe? Infiorator este cantecul mortii. Un cantec care iti ademeneste pielea catre ridare, un cantec care iti oboseste trupul, un cantec care te face neputincios in fata timpului, un cantec ca un ticait de ceas necontenit.
Necrutator cantec, necrutator timp.
                                                                                                                     Simona Misea

2 comentarii:

  1. Ce bine că ai revenit!!! Şi ce frumos ai revenit!!! Şi cu mult freamăt. Nici nu ştiu dacă mi-ar place mai mult să nu ai dreptate, sau să ai. Dar ştiu că mi-ar place să ajung să ştiu asta în ultima mea clipă...... Dar "ultima clipă" ce e? prima? Mă bucur că ai revenit!

    RăspundețiȘtergere