"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

miercuri, 13 noiembrie 2013

Geneza in Upanişade. Similaritati crestine si hinduse

La inceput, Prăjăpati era Unitatea Totalitate nonmanifestata, prezenta pur spirituala. Dar dorinta l-a imboldit
sa se multiplice, sa se reproduca. El s-a "incalzit" pe masura prin asceza (tapas, literal "caldura, ardenta") si a creat prin emanatie; el l-a creat la inceput pe Brahman, adica Tripla Stiinta (cele 3 Veda), apoi pornind de la Cuvant, a creat Apele. Dorind sa se reproduca prin intermediul Apelor, El le-a impregnat; s-a dezvoltat un ou, din carui coaja s-a format Pamantul. Apoi au fost creati zeii ca sa populeze Cerurile si asurii ca sa populeze Pamantul.
Prăjăpati gandi: "intr-adevar am creeat un sot din mine insumi, anume Anul". Dandu-si Sinele(atman) zeilor, el a creat un alt egal cu sine insusi, adica sacrificiul, de aceea oamenii spun: "sacrificiul este Prăjăpati". Datorita modului lor propriu de a fi, lumea si viata se epuizeaza, prin chiar durata lor. Epuizarea lui Prăjăpati este exprimata prin imagini patrunzatoare: "Dupa ce Prăjăpati lasa la iveala vietuitoarele, i s-au desfacut incheieturile."
Sacrificiul nu numai că-l restaurează pe Prăjăpati şi asigură perpetuarea lumii, dar este, totodată, susceptibil de a crea o fiinţă spirituală şi indestructibilă, „persoana", atman. Sacrificiul nu are numai o intenţie cosmogonică şi o funcţie eshatologică, ci face posibilă obţinerea unui nou mod de existenţă. Zidind altarul focului, sacrificatorul se identifică cu Prăjâpati; mai exact Prăjâpati şi sacrificatorul sunt identificaţi în ritualul însuşi: altarul este Prăjăpati şi, în acelaşi timp, sacrifiantul devine acest altar. Prin forţa magică a ritului, sacrifiantul îşi construieşte un trup nou, se urcă la Cer, unde se naşte a doua oara şi obţine „nemurirea". Acest lucru înseamnă că, după moarte, el va reveni la viaţă, la „ne-moarte", la o modalitate de a exista care transcende Timpul. Ceea ce e important — şi acesta este şi scopul ritului — este de a deveni „complet", „integral" şi de a păstra această condiţie după moarte.
„Realcătuindu-l" pe Prăjăpati, sacrifiantul efectuează aceeaşi operaţie de integrare şi de unificare asupra propriei persoane, altfel zis, el devine „complet". La fel cum prin intermediul sacrificiului, zeul îşi recuperează persoana (ătman), sacrificatorul îşi face şinele, propriul său ătman. „Construirea lui ătman seamănă, întrucâtva, cu reunificarea lui Prâjâpati, împrăştiat şi secătuit de opera cosmogonică. Totalitatea actelor ritualuri, când este desăvârşită şi bine integrată, constituie „persoana", ătman. Acest lucru vrea să spună că, prin activitatea rituală, funcţiile psiho-fiziologice ale sacrifica-torului sunt strânse laolaltă şi unificate; suma lor constituie ătman; graţie acestui ătman al său, sacrificatorul devine „nemuritor". Zeii înşişi şi-au câştigat nemurirea prin sacrificiu, câştigând brahman. Prin urmare, brahman şi ătman sunt implicit identificaţi, încă din epoca Brahmanelor. Lucru confirmat de o altă serie de identificări: Prâjăpati, precum şi altarul focului, sunt asimilaţi Rig Vedei: silabele Rig sunt identificate cu cărămizile altarului. Dar întrucât brahman este, el însuşi, asimilat celor 432 000 de silabe ale Rig Vedei, rezultă că el e identificat în egală măsură cu Prăjăpati şi, în cele din urmă, cu sacrifiantul, adică cu ătman-ul său.
Dacă Prâjăpati (Brahman) şi ătman sunt identici, acest lucru se datorează faptului că amândoi sunt rezultatul aceleiaşi activităţi: „reconstrucţia", unificarea; deşi materialele sunt diferite: cărămizile altarului pentru Prăjăpati-Brahman, funcţiile psiho-mentale pentru ătman. Dar merită subliniat faptul că un mit cosmogonic constituie, în cele din urmă, modelul exemplar al „construirii" lui ătman. Variate tehnici yogine aplică acelaşi principiu: „concentrarea" şi „unificarea" poziţiilor corporale, a suflurilor, a activităţii psihomentale.
Descoperirea identităţii Sinelui (ătman) cu brahman va fi neistovit exploatată şi divers valorizată în Upanişade. Pentru moment, să adăugăm că în Brahmana, brahman desem­nează procesul sacrificiului cosmic şi, prin extensie, puterea misterioasă care ţine Universul. Dar deja din Vede, brahman a fost gândit şi numit, în mod expres, nepieritorul, imuabilul, temelia, principiul oricărei existenţe. E semnificativ că în mai multe imnuri din Atharva Veda, brahman e identificat cu skambha (literal, sprijin, stâlp, proptea); altfel spus, brahman este Grund-ul care susţine Lumea, axă cosmică şi temei ontologic totodată, „în skambha stă tot ce respiră, tot ce e posedat de spirit". „Cel ce îl cunoaşte pe brahman înăuntrul omului, cunoaşte fiinţa supremă  şi cel ce cunoaşte fiinţa supremă cunoaşte skambha". Sesizăm efortul de izolare a realităţii ultime: brahman este recunoscut ca Stâlp al Universului, suport, temelie şi termenul pratisţhă, care exprimă toate aceste noţiuni, e amplu folosit încă în textele vedice. Brahmanul se identifică cu brahman, pentru că cunoaşte structura şi originea Universului, pentru că cunoaşte Cuvântul care exprimă toate acestea; căci Văc, Logosul, poate transforma orice persoană în brahman. „Naşterea unui brahman este o încarnare eternă a dharmei".
O categorie specială de texte, Aranyaka (literal, „de pădure") ne permite să urmărim tranziţia sistemului sacrificial al Brahmanelor către primatul cunoaşterii metafizice, proclamat de Upanişade. Aranyaka erau memorizate în taină, departe de orice aşezare omenească, în pădure. Doctrina lor punea accentul asupra Sinelui, temelia sacrificiului, şi nu asupra realităţii concrete a riturilor. După Aranyaka, zeii sunt ascunşi în om; altfel spus, corelaţia macrocosm-microcosm, bază a speculaţiei vedice, dezvăluie acum omologia dintre divinităţile cosmice şi cele din corpul omenesc. Prin urmare, „interiorizarea sacrificiului permite adresarea ofrandelor atât zeilor „interiori" cât şi zeilor „exteriori". Ţelul ultim este unirea între diversele niveluri teo-cosmice şi organele şi funcţiile psiho-fiziologice ale omului. După numeroase omologări şi identificări, se ajunge la concluzia că „conştiinţa de Sine este unul şi acelaşi lucru cu Soarele". Echivalare îndrăzneaţă, care va fi elaborată şi articulată de către autorii Upanişadelor.

joi, 12 septembrie 2013

Simbolistica religioasa a sarpelui

"Pamantul separa in om pregandirea de placere, dar nu le separa in sine. "Sarpele" cuprinde in sine greul pamantului, dar si esenta schimbatoare si germinativa a acestuia. "Sarpele" este mereu acela care face ca omul sa se lase prada cand unui principiu, cand altuia, de asemenea masura incat sa cada in eroare. Nu poti trai doar cu pregandirea sau doar cu placerea. Ai nevoie de amandoua. Dar nu poti fi concomitent in pregandire si in placere, ci trebuie sa fii alternativ ascultand de fiecare data legea uneia si fiind, ca sa spun asa, infidel celeilalte. Oamenii prefera insa fie un principiu, fie celalalt. Unii iubesc gandirea si isi intemeiaza pe ea arta vietii. Isi exerseaza gandirea si prevederea si isi pierd astfel placerea. De aceea sunt batrani si au chip dur. Ceilalti iubesc placerea, exerseaza simtirea si trairea. Pierd astfel gandirea. De aceea sunt tineri si orbi. Cei care gandesc intemeiaza lumea pe ceea ce e gandit, cei care simt, pe ceea ce e simtit. Vei gasi adevar si eroare in ambele cazuri. Calea vietii se rasuceste ca sarpele de la dreapta la stanga si de la stanga la dreapta, de la gandire la placere si de la placere la gandire. Prin urmare, sarpele este, ce-i drept, un potrivnic si un simbol al adversitatii, totusi si o punte inteleapta care uneste prin dorinta dreapta cu stanga, asa cum e de trebuinta  vietii noastre.
Am inteles ca zeul pe care il cautam in absolut nu este in frumosul, binele, gravul, umanul, sau chiar nici in divinul absolut. Acolo zeul a fost candva. Am inteles ca noul zeu este in relativ. Daca zeul este in frumosul si binele absolut, cum sa cuprinda plinatatea vietii care este frumoasa si urata, buna si rea, comica si grava? Cum poate omul sa traiasca in sanul divinitatii, dar divinitatea se preocupa doar de una din jumatatile sale? Daca suntem sus, aproape de inaltimea binelui si a frumosului, raul si uratul din noi trec printr-un chin extrem. Chinul omului este atat de mare, areul inaltimii atat de rarefiat, incat el abia daca mai poate trai. Binele si raul incremenesc in ghiata iubirii absolute, iar raul si uratul devin o mocirla colcaind de viata nelegiuita. De aceea, dupa moartea sa, Christos a fost nevoit sa se duca in iad, caci altminteri urcarea la cer i-ar fi fost imposibila. Christos a trebuit mai inainte sa devina propriul sau Antichrist, fratele sau subpamantean. Nimeni nu stie ce s-a intamplat in cele trei zile in care Christos a fost in iad. Dar se poate ghici. Oamenii din vechime spuneau ca le-ar fi propovaduit acolo celor "adormiti". Este adevarat ce spun ei dar stiti cum s-a intamplat? Convingerea noastra despre valuarea binelui si a frumosului a devenit puternica si stabila, de aceea viata poate sa se intinda dincolo de ea si, pe deasupra, sa implineasca ceea ce era legat si tanjea. Ceea ce este legat si tanjeste este tocmai uratul si raul. Te revolti impotriva uratului si raului? Dupa asta poti sa iti dai seama cat de mari sunt forta si valoarea lor pentru viata. Crezi ca au murit in tine? Acest lucru mort se poate preface si in serpi. Sarpele este insa si viata. Cei vechi spuneau prin imagine ca sarpele a fost acela care a pus capat splendorii inocente a Paradisului, ei spuneau chiar ca Christos insusi a fost acel sarpe."

                                                                                        din Cartea Rosie - C. G. Jung

marți, 10 septembrie 2013

In aprofundarea superficialului...

In aceste momente de cotitura ale istoriei va aparea o crestere, un progres magnific, diversificat precum o jungla, un fel de tempo tropical in competitia cresterii. Acesta va fi insotit si uneori se va confunda insa cu o imensa distrugere si autodistrugere, datorita egoismelor salbatice intoarse unul impotriva celuilalt "pentru soare si lumina", constrangere sau refugiu in moralitatea care a apus. A fost atins punctul periculos si nesigur in care cea mai mare , cea mai diversa, cea mai completa viata traieste dincolo de vechea morala. Individul este lasat singur, obligat sa-si dea legi, sa-si genereze propriile modalitati si siretlicuri pentru supravietuire, pentru dezvoltare, pentru mantuire. Totul se reduce la noi intrebari de tip de ce si cum, nu mai exista formule impartasite; neintelegerea se insoteste cu desconsiderarea; decaderea, ruina si cele mai inalte nazuinte sunt ingemanate monstruos; geniul rasei se scurge prin fiecare corn al abundentei binelui si raului; primavara si toamna coexista dezastruos, pline de noi sarmuri si viclenii proprii decadentei tinere, inca neobosite, inca neepuizate. Pericolul s-a intors, mama moralelor, mare pericol, transformat in indivizi de aceasta data, in vecin sau in prieten, in strada sau in propriul copil, in propria inima sau in cele mai secrete dorinte si nazuinte. Si ce vor avea de propovaduit marii filozofi morali ai acestor timpuri? Acesti fini bagatori de seama vor descoperii apropierea cu pasi mari a sfarsitului, ca totul in jurul lor este ruinat si produce ruina, ca nimic nu dureaza mai mult decat ziua de maine, cu exceptia unei singure specii: mediocritatea fara speranta. Numai mediocrii au sanse sa continue, sa se inmulteasca, ei sunt poporul viitorului, singurii supravietuitori: "Fiti ca ei! Fiti mediocri! " este singura morala care mai are sens si mai gaseste supunere de acum inainte. Dar aceasta moralitate a mediocritatii este greu de predicat! Ea nu poate admite niciodata ce este si ce doreste! Trebuie sa vorbeasca despre moderatie, deminitate, datorie si dragoste fata de aproape - ii va fi foarte greu sa-si ascunda ironia! Exista un instinct al rangului care este in sine si mai mult decat orice, semnul unui rang inalt; exista o placere in nuantele de respect, care indica o origine si obiceiuri nobile. Subtilitatea, calitatea si statura unui suflet sunt puse periculos la incercare. Modul in care a fost mentinut respectul pentru Biblie, in general, in Europa, ar putea fi cea mai buna lectie de disciplina si rafinament al manierelor pe care Europa il datoreaza crestinismului. Carti de o asemenea profunzime si sens au nevoie de protectia unei autoritati tiranice impuse din afara; numai asa pot dura mileniile necesare pentru a fi intelese si epuizate. Este o mare realizare atunci cand masele (oameni de toate felurile, lipsiti de profunzime sau cu digestie rapida) au primit intr-un final sentimentul ca nu pot atinge orice, ca exista experiente sfinte, care le cer sa-si scoata incaltamintea si sa-si tina mainile murdare deoparte - iar asta este, in mare, cel mai inalt nivel de umanitate pe care il vor atinge vreodata. Pe de alta parte, in cazul asa zisilor oameni educati, credinciosi devotati in "ideile moderne", este dezgustatoare lipsa lor de rusine, nerusinarea ochilor si mainilor lor, cu care ating, gusta si pipaie orice. S-ar putea ca in prezent sa existe o mare noblete relativa a gustului si tactului intr-o categorie mai joasa a poporului, printre tarani, decat in randul demimondenilor spiritului care citesc ziarul, al celor educati.
Nu poate fi sters din sufletul unui om ceea ce le placea stramosilor sai sa faca cel mai mult si cel mai des: fie ca erau vrednici si strangatori, accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modesti si burghezi in dorintele lor si la fel de modesti in virtuti; fie ca traiau dand ordine de dimineata pana sera, dedicati placerilor brutale si poate unor datorii si responsabilitati inca si mai dure; fie, in sfarsit, ca si-au sacrificat privilegiile si averile pentru a trai in intregime pentru credinta lor - "dumnezeul" lor - oameni cu o constiinta sensibila si nestramutata, jenata de orice compromis. Este pur si simplu incredibil
ca o persoana sa nu poata avea calitatile si aplecarile stramosilor sai in sine, oricat ar fi de opuse aparentele. Aceasta este problema rasei. Daca sitii ceva despre stramosi, poti trage unele concluzii despre copil. O anumita necumpatare daunatoare, o gelozie prost reprimata, o insistenta neindemanatica in a avea dreptate tot timpul - luate impreuna, aceste elemente au constituit tipul cu adevarat "vulgar" in toate timpurile. Si asa ceva va fi transmis copiilor la fel de sigur ca sangele contaminat. Cu ajutorul celei mai bune educatii si culturi, oamenii au reusit doar sa minta despre o astfel de mostenire. Dar ce mai inseamna educatia si cultura in zilele noastre! Epoca noastra populara, adica vulgara, "educatia" si "cultura" trebuie sa insemne mai intai arta de a minti, de a insela asupra originii, asupra mostenirii vulgare din trup si suflet.
Opinia mea este urmatoarea: Aproape tot ce numim "cultura inalta" se bazeaza pe spiritualitate si aprofundarea cruzimii. "Animalul salbatic" n-a fost de fel ucis; e bine sanatos, doar ca a devenit divin. Cruzimea este ceea ce confera tragediei senzualitatea dureroasa. Iar ceea ce ne place asa numita compasiune tragica, precum si in tot ce e sublim, pana la cea mai inalta si mai delicata dintre vibratiile metafizice, isi datoreaza suavitatea exclusiv sentimentului de cruzime. Sa ne gandim la romanul din arena, la Cristos in extaz pe cruce, la spaniolul privind rugul ori lupta cu tauri, la japonezul din zilele noastre care se repede la locul tragediilor, la muncitorul din foburgurile pariziene care tanjeste dupa revolutiile sangeroase, la wagneriana care-si descatuseaza vointa si lasa Tristan si Isolda "sa se reverse asupra ei" - lucrul de care se bucura ei si la care jinduiesc cu o sete misterioasa este "cruzimea", bautura condimentata a mari Circe.Fara indoiala trebuie sa eliminam psihologia prosteasca a trecutului; singurul lucru pe care a putut sa il descopere psihologia despre cruzime a fost faptul ca isi avea originea in privitul suferintei altuia. Dar gasesti o placere abundenta, supraabundenta in propria-ti suferinta, in autoprovocarea suferintei, - si oricine se lasa convins sa se lepede de sine in sens religios, ori sa se automutileze, sa renunte la simturi, sa se eviscereze, sa aiba remuscari in general, ori spasme penitente de tip puritan, viviscentii ale constiintei sau sacrificiul intelectului - ori de cate ori se intampla asta, respectivul este ispitit si indemnat in secret de cruzimea sa, de acel fior primejdios al cruzimii autoadministrate. In sfarsit, oamenii ar trebui sa nu uite ca pana si cunoscatorul fortandu-si spiritul sa cunoasca impotriva propriei sale inclinatii si, destul de frecvent, impotriva dorintei inimii sale, acest cunoscator va prevala ca artist al cruzimii si agent al transfigurarii ei. Chiar si tratarea unui lucru de o maniera profunda sau meticuloasa este o incalcare, o dorinta de violentare a vointei fundamentale a spiritului, care tinde permanent spre asemanari su suferinte - exista un strop de cruzime chiar si in fiecare dorinta de a cunoaste.
Hedonismul, pesimismul, utilitarismul, eudemonismul: toate acestea sunt moduri de gandire care masoara valoarea lucrurilor in functie de placere si durere, adica in functie de starile intamplatoare si aspectele lor secundare. Toate acestea sunt conceptii naive si superficiale, si nici un individ care este constient de puterile formative si are mentalitatea unui artist nu le va privi altfel decat cu dispret si cu mila. Mila pentru voi! Cu siguranta nu este vorba de mila asa cum o intelegeti voi: nu e mila pentru "suferinta" sociala, pentru "societate" cu bolnavii si ranitii ei, pentru cei depravati si distrusi de la inceput care zac in jurul nostru pe pamant; cu atat mai putin e vorba de mila pentru paturile de "sclavi" vesnic nemultumiti, abatuti, rasculati care se lupta pentru dominatie - ei o numesc "libertate". Mila noastra este una superioara, cu bataie lunga: - vedem cum omenirea se micsoreaza - cum o micsorati voi! - si sunt clipe cand privim la mila voastra cu o ingrijorare indescriptibila, cand combatem aceasta mila - cand socotim seriozitatea voastra mai primejdioasa decat orice soi de nechibzuinta. Vreti, daca e posibil, sa aboliti suferinta. Bunastarea, asa cum o intelegeti voi, nu e un scop; noua ni se pare un sfarsit! O stare care ii face pe oameni ridicoli si vrednici de dispret - care ii face sa decada devenind dezirabili! Tensiunea care injecteaza tarie in sufletul nefericit, tremurul sau la vederea distrugerilor enorme, inventivitatea si curajul de a indura, a supravietui, a interpreta si a exploata nefericirea, precum si profunzimea, secretul, mastile, spiritul, siretenia, maretia care i-au fost date: - nu erau acestea darurile suferindului, ale discipolului marii suferinte? La fiintele umane, creatura si creatorul, fauritorul, taria de baros, divina contemplatie si a saptea zi: intelegeti oare contrastul acesta? Iar faptul ca mila voastra vizeaza creatura din oameni, ceea ce trebuie sa fie turnat, spart, forjat, rupt, ars, insemnat cu fierul rosu si purificat - ceea ce trebuie neaparat sa sufere si va suferi? Iar mila noastra - nu va dati seama spre cine se indreapta mila noastra inversata atunci cand va combate mila ca pe cea mai rea slabiciune si rasfatare? Mila impotriva milei, asadar! - sa repetam insa: exista probleme superioare oricaror chestiuni legate de placere, durere sau mila; si orice filosofie care se opreste la aceasta din urma e o problema de naivitate.

duminică, 21 iulie 2013

Din Vijnana Bhairava Tantra

Antarakasha dharana: Omul se identifica mereu cu ceea ce este trecator si din acest motiv ajunge sa sufere. Numele, profesia, familia, posesiunile materiale, toate sunt trecatoare si schimbatoare, dar omul se ataseaza de ele. La fel, el se identifica si cu corpul, simturile sau mintea. Dintre toate, cea mai puternica identificare este aceea cu corpul fizic. De aceea frica de moarte este atat de dificil de transcens si dupa cum spune Patanjali in Yoga Sutra, chiar si fiintele care au atins o stare de intelepciune se mai confrunta cu acest atasament: "atasamentul fata de viata este cea mai puternica dintre cauzele generatoare de suferinta". El identifica atasamentul fata de viata ca fiind una dintre cele cinci cauze ale suferintei.
Atunci cand reusim sa indepartam unul cate unul aceste valuri care acopera esenta divina a fiintei noastre, suntem deja pe calea catre atingerea telului propus. Ceea ce mai ramane de realizat este doar intuitia spontana si realizatoare a Adevarului Suprem. Limitarile constiintei incatusate de corpul fizic sunt dificil de transcens. Ceea ce ne retine din a ne bucura de experienta constiintei supreme este identificarea cu trupul si cu gandurile care ne asalteaza pe tot parcursul zilei. In cazul in care ne vom putea concentra pe corpul nostru ca fiind format din vid sau din spatiu gol, chiar si pentru o clipa, mintea noastra va fi eliberata de toate gandurile si va fi transcensa.
Indiferent cu ce se identifica mintea aceea devine. Acest lucru este cunoscut sub numele de auto-identificare. Cand se identifica cu corpul fizic, cu placerile lumii, cu relatiile interumane, cu obiectele materiale, aceea este forma pe care mintea noastra si-o asuma si mintea noastra va fi cu totul proiectata in exterior. Dar daca urmareste sa se identifice cu vidul suprem, mintea va disparea si in locul ei va ramane doar constiinta ultima. Constiinta este pura si straluceste in fiecare dintre noi. La fel cum razele de soare lumineaza permanent, dar uneori nu le putem percepe din cauza norilor. In acelasi mod, constiinta suprema "lumineaza" permanent, dar nu o putem percepe datorita norilor ignorantei.  Aceasta este o tehnica de shaktopaya, care ne conduce la shambavopaya.

Strapungerea chakrelor: Trezirea lui kundalini se produce destul de rapid si genereaza o perceptie foarte subtila, energia ridicandu-se de la muladhara (la baza coloanei vertebrale) direct pana in sahastra (in crestetul capului); trezirea lui prana kundalini o vom percepe progresiv, ca o ridicare a energiei din chakra in chakra, ca o transformare de la o stare la alta. In drumul spre dvadashanta interna, energia lui kundalini trece prin cele 7 chakre, iar in final practicantul va ajunge la identificarea cu constiinta lui Bhairava.

marți, 2 iulie 2013

Din scrierile lui Jung...

"Intrebarea hotaratoare pentru om e: Te raportezi sau nu la infinit? Acesta este criteriul vietii sale. Numai daca stiu ca nemarginirea este esentialul, nu-mi fixez interesul pe lucruri care nu sunt de o insemnatate decisiva. Daca nu stiu, atunci insist sa mi se recunoasca o anumita valuare in lume, din cauza unei insusiri sau alteia pe care o concep ca pe o avere personala: talentul "meu" sau, eventual frumusetea "mea". Cu cat omul pune accent pe o posesiune falsa si cu cat percepe mai putin ceea ce este esential, cu atat mai nesatisfacatoare este viata. El se simte ingradit pentru ca are intentii ingradite, iar de aici rezulta invidie si gelozie. Daca intelegem si simtim ca inca din timpul acestei vieti suntem legati de nemarginire, dorintele si atitudinile se modifica. La urma urmei, noi valoram numai datorita esentialului si daca nu avem asa ceva, viata este irosita. Si in relatia cu semenul nostru este hotarator daca nemarginirea se exprima in ea sau nu.
Ating insa sentimentul de nemarginire numai daca am ca limita extremul. Limitarea cea mai mare a omului este sinele; el se manifesta in trairea lui: "Eu sunt numai asta!"  Doar constiinta limitarii mele cele mai inguste in sinele meu se racordeaza la nelimitarea inconstientului. In aceasta constienta eu ma descopar a fi limitat si etern deopotriva, atat unul cat si celalalt. Simtindu-ma unic in combinatia mea personala, adica, in definitiv, limitat, am posibilitatea sa devin constient si de nemarginire. Dar numai atunci.
Intr-o epoca orientata exclusiv pe largirea spatiului de viata si pe cresterea, a tout prix, a cunoasterii rationale, exigenta suprema este aceea de a fi constienti de unicitatea si de limitarea noastra. Unicitate si limitare sunt sinonime. Fara ele nu exista o percepere a nelimitatului - si deci nu este posibila nici constientizarea lui -, ci doar o identitate iluzorie cu el, ce se manifesta in betia cifrelor mari si in puterea politica.
Epoca noastra a pus intregul accent pe omul "de aici", ducand astfel la o demonizare a omului si a lumii lui. Aparitia dictatorilor si a intregii mizerii pe care a adus-o cu ei provine de la faptul ca omului i-a fost rapit, prin miopia celor care se vor prea destepti, orice simt al "lumii de dincolo". El a cazut, ca si acestia, victima inconstientei. Caci misiunea omului ar fi, din contra, sa constientizeze ceea ce provine si i se impune din inconstient, in loc sa ramana neconstient de acest continut sau identic cu el. In ambele cazuri, ar devenii infidel menirii sale de a creea constiinta. Pe cat putem discerne, unicul sens al existentei umane este sa aprinda o lumina in tenebrele fiintei ca atare. Este chiar de presupus ca, dupa cum inconstientul actioneaza asupra noastra, tot asa e si el influentat, la randul lui, de sporirea constiintei noastre."
Am adaugat un citat din cartea autobiografica Amintiri, vise, reflectii a lui C. G. Jung. Pasajul mi s-a parut memorabil si consider ca inglobeaza cu adevarat esenta a ceea ce de fapt noi numim sens al vietii.

vineri, 19 aprilie 2013

In piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra exista

"Viata este suferinta, viata este spaima si omul e nefericit. Acum totul nu-i decat suferinta si frica. Asa este construita acum lumea. Acum omul tine la viata pentru ca tine la suferinta si la frica. Acum viata i se infatiseaza omului in chip de suferinta si frica, aici e toata minciuna. Astazi, omul nu este inca un om adevarat. Va veni un om nou, fericit si mandru, omul careia ii va fi absolut indiferent daca va trai sau nu. Acesta va fi omul nou. Cine va invinge suferinta si frica, acela va deveni el insusi "Dumnezeu". Iar celalalt "Dumnezeu" nu va mai exista.
-Prin urmare, celalalt Dumnezeu exista dupa parerea dumitale?
-Nu exista, dar e prezent. In piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra exista. Dumnezeu este suferinta fricii de moarte. Cine va invinge suferinta si frica va deveni el insusi (parte din) Dumnezeu. Atunci va veni o viata noua, va fi un om nou. Atunci istoria se va imparti in doua: de la gorila la distrugerea dumnezeirii si de la distrugerea dumnezeirii pana la transformarea fizica a Pamantului si a omului. Omul va deveni (parte din) "Dumnezeu" si se va transforma fiziceste. Si lumea se va transforma si interesele se vor transforma, si conceptiile si sentimentele."
                                                                                        F. Dostoievski - Demonii


Ceea ce Dostoievski vrea sa transmita, din punctul meu de vedere, este faptul ca lumea este condusa sub tiranie si frica de pedeapsa. Doar prin transformare de la animal la uman poti ajunge cu adevarat sa ai capacitatea de a-l intelege pe Dumnezeu, adica de a intelege firescul Universului ca un curs normal al existentei. Frica de moarte curma Constiinta. Frica de piatra produce suferinta. Frica de necunoscut te limiteaza si iti inlesneste evolutia.

Dumnezeu, cel vazut acum de oameni, este inteles gresit. El nu este tiranul care pedepseste. Dumnezeu nu este cel care omoara. Dumnezeu nu vrea sa te temi.
El este fiecare bataie a inimii tale, el este sangele care iti curge prin vene, este lacrima sincera a unui copil, el te imbratiseaza de fiecare data cand cineva te imbratiseaza neconditionat. El este samanta in inima ta, el este raspunsul la intrebarea pe care nu o cunosti. El este ceea ce gasesti daca stii unde sa cauti. El este ziua de maine, el este picatura de roua a ierbii si soarele care o evapora. Este ceea ce poti visa, este mereu si pretutindeni.
Cand il vom simti pe Dumnezeu in toate acestea, vom sti ca l-am gasit cu adevarat si atunci vom semana samanta Lui in spiritul nostru. Cand il vom gasi cu adevarat, va disparea" frica de piatra" si atunci lumea si totul se va transforma "fiziceste".

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Ce este si ce nu este dincolo de concret?

Sa visezi ca urci catre necunoscut, spre descoperirea adevarului, cand setea de cunoastere iti provoaca pana si foame, te uiti in jur si nu e nimic, nu e nici praf, nu e nici vid. Si atunci, de unde sa incepi sa cauti cand nu exista o usa pe care sa intri, cand nu ti se arata o cale pe care trebuie sa o urmezi?
E doar tacerea care te atata sa speri ca este mai mult de atat, sa speri ca nu e totul efemer, sa speri ca dincolo de iluzia vietii exista subtil o taina care nu vorbeste, care nu ti se arata. Este intangibila si totusi o cauti pentru a o atinge. Si cazi privind zadarnicia.
Cum sa atingi ceva care nici in vid nu se gaseste? Cum sa speri in ceva ce nu ai vazut ca exista? Cum sa cauti adevarul pe care nimeni nu l-a aflat?
In negura finitatii noastre, noi, oamenii, credem mai presus de orice in necunoscut. Si astfel totul devine un paradox in dualitate.
Cum ar putea fi altfel? E chiar haios si straniu cum am putut razbate in atatia mii de ani, ajungand la concluzia ca este o lupta de supravietuire intre "sclavi". Este oare "cine castiga si cine pierde"? Este oare ceva de folos?
Finitatea nu inseamna evolutie, finitatea nu inseamna excelenta pentru ca evolutia nu are limite si nici excelenta nu da clipe de ragaz. Moartea opreste travaliul evolutiei. Daca Universul este perfect, atunci moartea nu isi are locul in el. Performanta este o permanenta continuitate. Si daca totul este continuitate, atunci moartea nu isi gaseste loc nicaieri.
 Totul sau nimic este acelasi lucru. Daca privesti in nimic, acolo vei descoperi totul. Daca privesti in tot, vei observa ca cel care nu lipseste niciodata este nimicul. Se spune: "nu lipseste nimic, este tot", adica "nimic" nu lipseste niciodata din "tot".
Obisnuim sa punem etichete necontenit: "asta este buna, asta este rea", uitand ca exista unitate. Atunci cand ploua, nu spunem ca norii arunca miliarde de picaturi de apa peste noi. Spunem pur si simplu "ploua". In unitatea noastra, suntem la fel ca picaturile de ploaie pe care le diferentiaza doar sfarsitul lor, pentru ca fiecare se spulbera pe o suprafata diferita, dar drumul lor din cer pana jos este acelasi. Dupa incetarea ploii, nimeni nu-si mai aminteste de ea. Dar stim cu siguranta ca alta data va ploua din nou. Si cum incetarea ploii nu dovedeste ca niciodata nu va mai ploua, asa si incetarea vietii nu dovedeste ca niciodata nu ne vom renaste.
E greu sa traiesti intr-o lume fara de ragaz unde totul este pus pe repede. Unde sa evadezi? Cum sa castigi timp? Cum sa furi clipe? Infiorator este cantecul mortii. Un cantec care iti ademeneste pielea catre ridare, un cantec care iti oboseste trupul, un cantec care te face neputincios in fata timpului, un cantec ca un ticait de ceas necontenit.
Necrutator cantec, necrutator timp.
                                                                                                                     Simona Misea