"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

joi, 30 iunie 2011

Forme subtile de comunicare

Pentru prima data voi incerca sa vorbesc intr-o forma scurta despre modul cum a aparut Dumnezeu in viata mea. Mi s-a parut destul de interesant si m-am gandit sa il postez si pe blog.

A inceput totul prin rugaciune. O rugaciune intensa in fiecare seara. Il rugam pe Dumnezeu sa imi arate calea, sa imi dea intelepciunea, sa imi dea rabdare si intelegere. Zile la rand nu primeam nici un rezultat, ba mai mult de atat, chiar aveam unele necazuri. Ma gandeam ca rugaciunea mea nu este spusa cu intensitate, in asa fel incat sa o primeasca Dumnezeu. Intr-o seara am venit obosita si foarte suparata. In ciuda rugaciunilor mele eu aveam mai multe necazuri decat bucurii. Atunci, m-am suparat pe El, iar la rugaciunea de seara nu i-am multumit asa cum faceam de obicei. Mai tarziu mi-am dat seama ca acela era sfarsitul rabdarii mele si mi-am mai dat seama ca Dumnezeu nu ar fi putut sa imi dea niciodata rabdarea, fara o lectie sau o situatie pe care sa o invat. Intr-o alta zi eram la servici iar privirea mi-a atintit catre televizor. Acolo era o persoana care spunea urmatorul lucru: "tot ceea ce trebuie sa stii sta intre acesti 4 pereti" si atunci mi-am dat seam ca un alt raspuns la rugaciune mi-a fost dat, dar mai ales, am inteles ca adevarata intelepciune o vom dobandi numai in pustiu. Mi-am dat seama ca Dumnezeu ne vorbeste tuturor si ne arata drumul cel mai bun pe care trebuie sa il urmam prin semne subtile de o insemnatate profunda. Adevrul era tot timpul sub nasul meu, dar nu stiam niciodata sa il ascult.
Dumnezeu are un plan cu fiecare si intodeauna lucrurile pe care le asteptam vin exact la momentul potrivit, iar lucrurile care intarzie sa apara au o intarziere pentru ca asa este cel mai bine.
Totul, dar absolut totul sta in inconstientul nostru dintodeauna, doar ca nu stim calea sa scoatem adevarul la suprafata.
Azi nu trece o zi din viata mea fara sa ma gandesc ca vreau sa fiu un bun psihanalist. Inainte sa incep facultatea nu stiam nici macar sensul acestui cuvant. Stiam ca este ceva legat de psihologie, dar doar atat.
In prima zi de facultate, in timp ce urcam cu liftul, cineva m-a intrebat: "tu esti la psihologie?"I-am raspuns ca "da", apoi persoana cu pricina adauga"Ahha, asadar tu iti doresti sa devii psiholog..."
I-am raspuns ferm ca imi doresc sa devin psihanalist. Nici in ziua de azi nu stiu de ce i-am dat acel raspuns pentru ca, ma repet, nu cunosteam sensul cuvantului. Si totusi, in inconstientul meu, ceva era bine pus la punct. Un timp am urat psihanaliza, mi se parea chiar ridicola si apoi o intorsatura radicala s-a petrecut. Oare sa imi fi fost scris in gene lucrul acesta? Se spune ca noi stim totul la nastere pentru ca atunci nu exista decat inconstient. Constientul ni-l formam din pacate in timp si el reprezinta limitele si barierele pe care ti le impune societatea, mediul si educatia. Azi nu vreau sa imi cunosc limitele pentru ca nu doresc sa am limite. Stiu ca in corpul acesta pe care il port sta o minte infloritoare, poate chiar de geniu. De ce nu? Cu totii putem fi genii daca ne propunem asta. Creatia sta in noi pentru ca noi insine suntem creatii divine. Pentru ca avem o particica de la Dumnezeu, o particica care vrea sa se intoarca intr-un final la tatal din care s-a rupt. Sa se intoarca cu o experienta care ii poate arata cat de mult trebuie sa valorifice totul. Suntem acea particica care trebuie sa caute intelepciune, pentru ca numai prin dobandirea intelepciuni poti fi alaturi de intelepciune.
Am inceput sa vad simbolistica fiecarui lucru care ma inconjoara de parca tot universul ar conspira pentru ca eu sa ies din intunericul apasat care sta pe fata mea si sa merg spre lumina. Am incercat sa schimb chiar si modul de a merge pe strada. Nu am mai mers cu privirea in pamant, asa cum faceam de obicei. Mi-am ridicat privirea si am vazut dincolo de orizontul pe care eu imi impuneam propriul ochi sa il priveasca. Era un altfel de orizont. Un orizont plin de posibilitati, de sperante, de intrebari si raspunsuri.
Si chiar daca este greu de crezut, merg pur si simplu pe strada si citesc pancarde care ma indruma sa vad si sa iau decizia care trebuie. Cand ploua las picaturile de ploaie sa imi pice pe fata si in felul acesta il simt mai aproape pe Dumnezeu.
Stiu ca tot discursul asta suna de parca as fi scapat dintr-un spital de boli psihice. Dar chiar daca sunt o nebuna, ma simt totusi fericita ca sunt anormala. Anormalitatea mea m-a facut sa realizez cu adevarat ca suntem singuri pe lumea asta populata pana la refuz de "oamenii-roboti"(oameni identici, cu aceleasi ganduri si aspiratii). Oricat ne-am dori sa credem ca avem prieteni, oricat ne-am dori sa credem ca avem o relatie sau familie, de fapt suntem singuri, aburiti de propria noastra constiinta, de mass-media, de sute de religii si marturii mincinoase, de etica si de fantasme...
Singura modalitate de a iesi din aceasta nevroza cotidiana este sa accepti faptul ca esti singur.
Este singura cale sa te simti liber.  Este singura cale sa iti dai seama ca daca inchizi ochii, vei vedea adevarata realitate pentru ca lumea asta este defapt doar o iluzie. De ce? Pai daca punem intr-o situatie identica 100 de persoane, vom vedea ca exista inca 100 de pareri a unei singure situatii. Asadar, depinde numai de noi cum negociem cu viata si depinde intodeauna cum vedem lucrurile. Doua posibilitati exista intodeauna : te tarasti sau dansezi?
O data ce am constientizat toate aceste lucruri avem o cale deschisa spre mii de oportunitati, putem fi calmi, nu vom mai riposta la rautatile din jur, nu ne vom mai certa si nu vom mai fi tristi. De ce sa fim tristi sau suparati pe o iluzie? O situatie ne framanta sau ne doare pentru ca este neplacuta sau pentru ca o interpretam a fi neplacuta???
Tot ceea ce trebuie sa stim este in noi, dar depinde foarte mult cum gestionam ceea ce stim si ceea ce vrem sa stim. PACE, LUMINA SI IUBIRE !