"Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri si tacuti intr-o camera goala"
Blaise Pascal (1660)

duminică, 5 octombrie 2014

Vorbe de FERICIRE

Nu m-am putut abtine sa nu impartasesc cu voi cateva pasaje dintr-o carticica de Adrian Nuta care m-a impresionat prin simplitate si adevar. Iata un pasaj ce explica prin simpla intuitie, doar cateva din Fericiri.
1. "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia Cerurilor." (Matei 5, 3)
Aceasta este prima dintre Fericiri. În total sunt nouă. După părerea mea, este şi cea mai profundă. De aceea este şi prima. În cazul în care le uiţi pe celelalte, măcar de prima să-ţi aminteşti şi este suficient.
Pare a fi o afirmaţie foarte descurajtoare pentru cei care gândesc. Intelectualii au mari probleme în a o accepta. "Aha, pentru a intra în împărăţia Cerurilor trebuie să fii sărac cu duhul, adică prost. Adică cei care au 4-8 clase şi se duc la biserică simt mântuiţi, pe când eu, care m-am chinuit să fac facultatea şi mi-am pus problema religiei, să rămân pe dinafară? Nu e drept." Sunt de acord. Un om cu inteligenţa colosală a lui Iisus trebuie să fi avut altceva în vedere. Iată la ce cred că s-a gândit. Ce înseamnă "sărac"? "Sărac" înseamnă cineva care nu prea dispune de resurse materiale. Are puţine resurse (bani, proprietăţi). "Sărac" înseamnă puţin. La limită, zero. Adică nimic. Ce înseamnă "duhul"? "Duhul" este gândirea. Prin urmare, "sărac cu duhul" = gândire puţină, la limită, nongândire. Nongândirea are două polarităţi. Una este, într- adevăr,
stupiditatea. Debilii mintal nu gândesc. Vor intra ei în împărăţia Cerurilor? Habar nu am. Cealaltă polaritate este conştienţa (vezi capitolul "Dumnezeu"). Conştienţa transcede gândirea. În raport cu gândirea, conştienţa este nongândire. Intuiţia mea, este că Iisus se referă la această polaritate. Vor intra oamenii conştienţi în Împărţia lui Dumnezeu? Sunt convins de asta. Dacă eşti un tip care gândeşte, fii optimist. Iisus nu te-a exclus de la fericire. Dar nici tu nu eşti la capătul drumului. Capătul drumului nu înseamnă să fii conştient de gânduri, deci să ai cunoaştere, ci să fii conştient de gânditor, adică să ai conştienţă. Îţi aminteşti metafora cu cerul şi
norii? A fi conştient de gânditor este echivalent cu a privi cerul, printre nori. Priveşte printre gânduri! Observă spaţiile dintre gânduri, intervalele dintre ele. Acolo locuieşte Dumnezeu. Pentru asta ai nevoie de o focalizare continuă. Trebuie să te antrenezi să-ţi urmăreşti mintea, tot aşa cum te antrenezi ca să ai un corp mai arătos. Pentru asta nu trebuie să te duci nicăieri. Stai acasă şi îţi priveşti mintea. Te asigur că ai ce să vezi. Poţi chiar să renunţi la cablul TV. Gândurile seamănă foarte mult cu nişte vizitatori. Tu eşti gazda. Dacă îi observi cu mare atenţie, unii îţi vor părea absolut îngrozitori. Eşti stupefiat să îi vezi în casă la tine! Sunt gânduri din
sfera lăcomiei, posesivităţii, geloziei, dominării, violenţei, zgârceniei. Stai şi te întrebi cum au pătruns. E foarte simplu. S-au instalat atunci când gazda era plecată. În traducere: au venit atunci când tu nu erai conştient. Altfel spus, cineva care nu şi-a analizat propriul inconştient poate să aibă o imagine mirifică despre sine însuşi, în timp ce realitatea e cu totul alta. Exerciţiile provocative din psihoterapia experienţială demonstrează asta cât se poate de convingător.
2. "Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul să-ţi fie aruncat în Gheena." (Matei 5, 24)
Iisus pare foarte tranşant. Unii chiar l-au ascultat. Există oameni veneraţi în Biserică, oameni care s-au automutilat (de pildă, şi-au tăiat organele sexuale). Îţi vine să crezi? Prostia umană nu are limite. Să nu uităm că Iisus vorbea în parabole. Folosea un limbaj metaforic. Acesta e limbajul emisferei drepte, limbajul artistic. Limbajul emisferei stângi este un limbaj ştiinţific. "Apasă această tastă şi apoi Enter." Acestea sunt indicaţii precise, fără nici un fel de subînţeles. Ştiinţa nu suportă ambiguitatea, poezia, metafora. Iisus nu a fost un om de ştiinţă, ci un mistic. Problema câtorva din cei care l-au urmat a fost că structura lor mentală nu era mistică, ci ştiinţifică. Ca atare au rămas fără penis. Să-ţi spun o anecdotă: "Doi îndrăgostiţi erau în toiul unei relaţii foarte fierbinţi, când, pe neaştepate, se aude cheia în yală. Femeia se ridică impacientată şi spune: "Dumnezeule! Este soţul meu. Sari repede pe geam!"
Bărbatul se apropie de fereastră, priveşte în jos şi îi răspunde: "Nu pot. Suntem la etajul 13." "Extraordinar!" - exclamă ea exasperată. "Acum te-ai găsit să fi superstiţios?" Am îndoieli foarte mari că o parte din cei care au fost consideraţi sfinţi au fost sănătoşi din punct de vedere mental. Sau că au avut un nivel semnificativ de inteligenţă. Cred că Iisus se referă aici la sacrificiul părţii în raport cu întregul. Ochiul este faţă de trup
ceea ce este partea faţă de întreg. Pentru binele întregului, partea trebuie sacrificată. Asta nu înseamnă că trebuie să-ţi scoţi "ochiul". Înseamnă cǎ energia pe care o ofereai "ochiului" o canalizezi înt-un alt sens, care îţi sprijină evoluţia. La modul cel mai primar, decât să stai în casă şi să te uiţi la filme tâmpiţele, mai bine faci o plimbare în natură. Decât să studiezi zilnic "Playboy" şi "Hustler", acţiuni urmate de masturbarea corespunzătoare, mai bine încerci să stabileşti o relaţie adevărată.
La un alt nivel, e preferabil să înţelegi că toată cunoaşterea ta e nebunie în ochii lui Dumnezeu, să-ţi pleci capul şi să experimentezi astfel smerenia. Acesta e un fel de a renunţa la cap fără a-l tăia. Capul e foarte folositor, dar pe bucăţica lui. În sensul cel mai profund, a face să piară unul din mădulare înseamnă a distruge iluzia Eului. Eul îţi distorsionează percepţia tot aşa cum un văl aruncat peste ochi îţi distorsionează
vederea. Eul te separa de realitate şi te face să crezi că eşti izolat. Aceasta este cu adevărat o iluzie. Tu eşti o parte a unui nemărginit continent, de care încă nu ai devenit conştient. Fii bun şi nu-1 lua pe Iisus ad-litteram. Păstrează-ţi ochiul, mâna, organele sexuale. Crezi că Dumnezeu a fost atât de smintit încât să-ţi dăruiască acest corp numai pentru ca tu să-1 schilodeşti? Aceasta nu este spiritualitate. Este handicap mental sau boală psihică.
3. "Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt." (Matei 5, 39)
Aici este un alt caz fatal de proastă înţelegere. Nu cred că Iisus recomandă resemnarea nevrotică, victimizarea, abandonul necondiţionat în faţa unui agresor. Dacă un nenorocit îţi loveşte copilul, nu trebuie să îl oferi şi pe frăţiorul lui pentru o sfântă mamă de bătaie. Dacă un profesor te pică pe nedrept în iarnă, nu înseamnă că îl vei invita să te pice şi în vară, tot pe nedrept. Cred că aceasta e o învăţătură despre iertare. Ea se referă la a începe o relaţie cu un om care a greşit faţă de tine de pe o bază nouă, lăsând în urmă trecutul. "A întoarce şi obrazul celălalt" este echivalent cu a spune: "Eu sunt gata să mă raportez la tine ca la o persoană noua. Ceea ce s-a întâmplat între noi ţine de domeniul trecutului. Hai să începem o relaţie nouă."
Deşi celălalt te-a jignit, s-a folosit de tine, te-a înşelat, te-a agresat, nu te-a respectat, te-a umilit, te-a insultat ş.a.m.d. , Iisus îţi recomandă sa îi mai dai o şansă. Adică să întorci şi obrazul celălalt. Aceasta mi se pare o învăţătură măreaţă. Ea nu putea veni decât de la un om de talia Iui Iisus.
În psihoterapia cuplului, de care mă ocup şi eu, a întoarce şi obrazul celălalt se poate dovedi salvator. O relaţie poate fi salvată de un partener capabil să-l ierte pe celălalt. Celălalt a greşit, iar tu,   în loc să-1 mai acuzi, să-i reproşezi sau să strângi furia în tine, îl ierţi. Este ceva înălţător! În loc să te întorci obsesiv în trecut, te poziţionezi ferm în prezent şi laşi rana să se închidă. Nu o mai zgândări. Asta nu înseamnă neapărat că vei uita ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu poţi nega asta. Poţi însă să te raportezi la relaţia voastră ca la ceva care se naşte în acel moment. O relaţie nouă, inocentă, proaspătă. La fel ca obrazul celălalt. Credinţa mea este că într-o relaţie evolutivă şi durabilă, iertarea este o practică de fiecare zi. Acolo unde nu există iertare există judecată şi acolo unde există judecată, comuniunea nu este posibilă. Cei doi pot rămâne împreună, dar aceasta nu mai este o relaţie de iubire. Este o relaţie de afaceri, o relaţie politică sau o
singurătate în doi. În plus, dacă nu ai putere de a-1 ierta pe celălalt, ce te face să crezi că vei reuşi într-o altă
relaţie? Viitorul tău partener te va pune într-o situaţie similară, deoarece acesta este punctul în care Viaţa s-a blocat în ceea ce te priveşte.
4. "Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc." (Matei 5,44)
Aceasta este o altă învăţătură, nu doar de o mare frumuseţe spirituală, ci şi de o mare profunzime. Îmi pare a fi chiar testul omului angajat pe calea spirituală. Esenţa ei este întreruperea. Cel care o practică întrerupe circuitul răului. Rostul acestei atitudini nu este autoamăgirea. "Priviţi-mă ce evoluat sunt! Mă rog pentru
duşmanii mei." Probabil aştepţi şi o medalie. Sau o apariţie televizată. Eul este un mecanism extrem de viclean. Poate să utilizeze cele mai elevate idei pentru beneficiu personal. E ca atunci când dai bani pentru o cauză nobilă şi îţi informezi toţi cunoscuţii. Te duci la Revoluţie după care pretinzi certificat de revoluţionar şi privilegii pe măsură. Faci o faptă bunǎ şi vorbeşti despre ea săptămâni în şir.
A întrerupe circuitul răului este ca atunci când primeşti moştenire o casă blestemată. Toţi care au locuit în ea s-au certat, s-au îmbolnăvit, şi-au distrus vieţile. Ce vei face? O să te muţi tu în ea? O vei vinde cuiva care nu ştie nimic despre istoria ei? Nu, o vei dărâma. Foarte puţini oameni te vor înţelege. "Ai înnebunit? Puteai să scoţi minim 50.000 de euro din ea! Ce te-a apucat?" Poate că nu ai timp de explicaţii. Poate că în minte îţi răsună un alt verset: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48). Răspunsul de acest tip este corelat cu o lege secretă a manifestării, lege numită uneori legea Karmei. "Culegi ceea ce ai semănat." Nimic nu vine către tine (obiect, persoană, eveniment) dacă tu nu l-ai atras. E o lege foarte nesuferită, deoarece te obligă la atenţie continuă. Trebuie să fii atent la acţiunile tale, fizice sau subtile, întrucât, mai devreme sau mai târziu, ele se întorc la tine.
Este ca un bumerang de care nu poţi scăpa. Îl arunci şi el se întoarce la tine. Aşa că e mai inteligent să fii atent la ceea ce faci, deoarece, la un moment dat, acel lucru ţi se va face. Prin urmare, dacă acum ai relaţii dificile, te confrunţi cu oamnei care îţi doresc răul eşti tiranizat, exploatat, judecat pe nedrept, acuzat, neînţeles, nerespectat sau proscris, aceste evenimente au o cauză în propriul tău trecut (uneori extrem de îndepărtat). Dacă răspunzi la fel, intri în cerc vicios. Cercurile vicioase nu sunt deloc amuzante. E nevoie de un răspuns creativ. Răspusul creativ întrerupe circuitul răului. Te scoate din cercul vicios. Te înnoieşte. Devii o altă persoană. Te naşti din nou. Te eliberezi din închisoarea tiparelor învechite de reacţie. Nu mă întreba
dacă merită preţul. Este ca şi cum m-ai întreba dacă merită să umpii rezervorul maşinii şi apoi să consumi benzina călătorind prin ţară sau învârtindu-te în jurul blocului.
5. "Nu se vând oare două vrăbii ia un bănuţ? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe Pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi." (Matei 10, 29)
Acestea sunt versete magnifice. Ele se referă la relaxare. Îmi aduc aminte de doi clienţi care se temeau să meargă cu avionul. Unul cunoştea Evanghelia după Matei. Celălalt n-am reuşit să aflu, deoarece a renunţat rapid la terapie. Care din ei crezi că a zburat? Deşi nu rosteşte cuvântul, Iisus se referă aici la încredere. Te relaxezi pentru că ai încredere. Viaţa ta îi aparţine lui Dumnezeu în care ai încredere deplină. El ştie mult, mult mai bine decât tine ce să facă cu viaţa ta. Asta nu înseamnă că tu te deresponsabilizezi, că nu-ţi mai pasă de propria ta viaţă. Nici pomeneală. Înseamnă că nu te mai îngrijorezi, că îţi dai voie să trăieşti natural şi
relaxat. Trăieşti fiecare moment, aşa cum este el. Nu renunţi la scopurile tale, dar nici nu te mai agăţi de ele.
Nu mai încerci să domini oceanul. În sfârşit, ţi-ai dat seama! Nu eşti decât un val. Este o atitudine foarte, foarte stupidă când oceanul te trimite spre nord, iar tu insişti să o iei către sud. Înţelegerea raportului tău corect cu Dumnezeu conduce automat la dăruire. Te dărui lui Dumnezeu. Ce altceva poate să facă un val? Îi dai voie Vieţii Universale din care şi tu faci parte să-şi urmeze cursul. Nu are nici un rost să-ţi mai faci griji. Aceasta nu ar fi decât aroganţă tembelă. Dacă ceva urmează să dispară din viaţa ta, fii sigur că o să dispară!
Te rog, nu înţelege de aici că-ţi poţi lăsa maşina cu uşile deschise, eventual cu un afiş: "Această maşină este păzită de Dumnezeu." Sunt aproape sigur că nu ţi-a trecut aşa ceva prin cap, dar nu exclud varianta ca această carte să fie răsfoită de câţiva oameni al căror punct forte nu este inteligenţa. Încui frumos uşile de la maşină şi îţi vezi frumos de ale tale. Uiţi complet de maşină. Ea nu mai există pentru tine. A doua zi o iei de unde ai lăsat-o. Şi dacă nu este acolo, declari furtul la Poliţie. După care te invit să te întrebi: "Oare ce încearcă Dumnezeu să-mi transmită?" Viaţa este un flux. Budismul a fost intens preocupat de această idee. A întors-o pe toate feţele, a examinat-o, a studiat-o sute de ani şi a conchis: "Aşa este!". Natura ultimă a acestei lumi este impermanenţa. Nu poţi păstra nimic pentru tine. Viaţa trimite ceva către tine, după care
recuperează acel ceva, numai pentru a-ţi trimite altceva. În viaţa ta apare un om care îţi devine foarte drag. După un timp, acesta dispare. Eşti foarte mâhnit o vreme, după care te deschizi către momentul prezent, unde viaţa te aşteaptă cu noi daruri. Priveşte acum cealaltă variantă. In viaţa ta apare cineva care îţi devine drag (un copil,un iubit, un profesor strălucit) şi tu începi să te îngrijorezi. "Dacă i se întâmplă ceva? Dacă va avea un accident? Dacă nu se mai întoarce?". Aceasta nu e doar anxietate, cum sunt înclinaţi colegii mei să creadă. Este şi ignoranţă spirituală. Aceasta e adevărata patologie, răspândită, din păcate, şi printre
specialişti. Grijile nu numai că nu te ajută la nimic, dar te şi împiedică să te bucuri de momentul prezent. Când îţi faci griji, mintea ta nu este în prezent. Este într-un viitor catastrofic. Reflectează mai mult la spusele lui Iisus. Nu a fost chiar un oarecare, unul care şi-a dat şi el cu părerea. Ai o teamă nejustificată de călătoria cu maşina sau cu avionul, de pierderea locului de muncă, de microbi, de spaţii deschise, de lift (spaţii închise), de sânge, de furtună, de examen? Aminteşte-ţi de tipul acesta care mergea pe apă: "Până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi."
Nici un fir de iarbă nu se mişcă în această Creaţie fără ca Dumnezeu să nu ştie. Universul nu este un haos. înăuntrul Iui există o ordine minunată. Toţi misticii au perceput-o direct. Totul este interconectat şi funcţionează la unison. Nimic nu se produce întâmplător şi totul are un sens, chiar dacă acesta ne scapă. De altfel, e natural să nu-1 putem sesiza. Cum ar putea partea să înţeleagă întregul? Lumea este ţesuta dintr-o
reţea atât de bogată şi densă de conexiuni, încât nici o minte nu le poate cuprinde pe toate. Poţi încerca o vreme, după care te relaxezi. Este ca atunci când cineva îţi spune că pe cer sunt 100.000 de stele. Tu eşti neîncrezător şi începi să le numeri. La un moment dat îţi obosesc ochii şi spui: "Te cred". Cam aşa stau lucrurile şi cu ceea ce pare a fi întâmplător în această lume. Studiezi ce studiezi după care te opreşti. Dacă ai o relaţie bună cu Iisus îi spui: "Doamne, tu trebuie să ştii mai bine". Dacă îţi place mai mult Zen-ul, îţi aminteşti un poem Zenrin:
"Stând liniştit, nefăcând nimic/ primăvara vine şi iarba creşte de la sine."
6. "Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine." (Matei 10, 37)
Hait! L-am prins pe Iisus cu păcatul orgoliului. Nu suportă ca tu să iubeşti mai mult pe altcineva. Este gelos pe părinţii tăi la care ţii, este gelos pe copiii tăi pe care îi îndrăgeşti. Te pomeneşti că este gelos şi pe câinele tău, pe care îl cocoloşeşti zilnic. Krishna pare a fi avut o problemă similară. Compară: "Mereu mulţumit, yoghinul cu sinele stăpânit, care-şi ţine hotărârile, năzuind spre mine cu inima şi cu mintea, cel dăruit mie, acela mi-e drag." (Bhagavad Cita, XII, 13)
Să facem o scurtă plimbare prin psihologia abisală. În noi există o tendinţă arhetipală de a avea o mamă. Această tendinţă devine miezul a ceea ce analiştii jungieni au numit complexul matern. Complexul matern este un ansamblu de reprezentări, gânduri, trăiri şi reacţii emoţionale grupate în jurul unei imagini centrale: mama. Imago-ul matern conţine dinamicile psihologice pe care le-am trăit în relaţia noastră cu mama sau cu substitutele materne (bunica, bona, sora mai mare). El o reflectă doar în parte pe mama reală. În cea mai mare măsură este compus din reacţiile specifice ale copilului în raport cu mama.
În aceiaşi fel, virtualitatea arhetipală numită tată este umplută cu experienţa de contact a copilului cu un anumit bărbat, tatăl său, sau cu substitute paterne (bunicul, unchiul, fratele mai mare).
Aceste complexe sunt dublu polarizate, pozitiv şi negativ şi, în măsura în care nu le analizăm, pentru a păstra doar ceea ce este bun şi hrănitor pentru noi, ne influenţează inconştient toată viaţa. Este ca şi cum tata sau mama, aşa cum i-am internalizat în copilărie, ar continua să existe în noi (chiar şi după ce au murit), constrângându-ne la atitudini şi comportamente stereotipe, despre care suntem convinşi că ne aparţin.
În grupurile de terapie, după o anumită reacţie, un client are un insight şi spune: "Asta a fost maică-mea." Sau: "Stai puţin, eu nu gândesc aşa. Aşa gândeşte tatăl meu." O parte însemnată a ceea ce se cheamă îndeobşte analiză personală se reduce la investigarea atentă a acestor complexe, evaluarea lor de pe o bază mai obiectivă, specifică Adultului, reţinerea aspectelor pozitive şi eliberarea Eului din identificările ce se opun necesităţilor autentice ale acestuia. Dacă tu nu eşti de origine română şi eşti atrasă de un românaş get-beget, a te elibera dc complexul patern înseamnă a- ţi da voie să ai o relaţie cu el, în ciuda opoziţiei tatălui. Dacă tata se îmbolnăveşte subit, nu ai nici un motiv să te simţi vinovată. Boala lui este ultima lui încercare de a te ţine prizonieră. Relaţiile soacră - nora merită şi ele o atenţie corespunzătoare. Poate în altă carte.
Complexele sunt numite alteori subpersonalităţi de care Eul este mai mult sau mai puţin legat. O terapeută pe care o admir a propus o metaforă revelatoare. Aceste realităţi psihologice interioare sunt asemenea unor chiriaşi, vieţuind care pe la mansardă, care pe la subsol. Ei consumă apă, electricitate, gaze, iar tu achiţi costurile. Cool! Dacă nu te-ai eliberat de "mama" şi "tata", alegerile tale aşa-zis libere vor reflecta nevoile
lor, vor căuta să le compenseze frustrările sau să-i pedepsească pentru culpabilităţi reale sau fantasmatice. Este ca şi cum ai trăi viaţa unui alt om, repetându-i eşecurile sau muncind din greu pentru a le compensa, continuîndu-i obişnuinţele sau împotrivindu-te obsesiv, confirmând u-i aşteptările şi anxietăţile sau, dimpotrivă, cheltuind energii enorme pentru a le infirma. Iisus făcea psihologie abisală cu 2000 de ani înainte de a se inventa. Dacă nu ai devenit încă tu însuţi, cum crezi că îl poţi întâlni pe Dumnezeu? Este ca şi cum, fiind preşedintele României, ţi- ai trimite şeful de cabinet, purtătoarea de cuvânt şi cele 2 secretare într-o vizită la nivel înalt în Marea Britanie, imaginându-ţi apoi că tu ai fost cel care ai băut ceai cu regina Elisabeta. Trebuie să mergi personal la Palatul Buckingham.Iar la întrevederea cu regina nu va mai asista nimeni. Toţi vor rămâne dincolo de uşile capitonate, deoarece nu este treaba lor ce discuţi tu cu Maiestatea Sa, mai ales dacă în ultimii ani ai ajuns să iubeşti mai mult monarhia.
În acelaşi fel în care înăuntrul copilului se dinamizează arhetipul mamei, umplîndu-se apoi cu conţinut, înăuntrul mamei se activează arhetipul copilului. Orice legătură are 2 capete. Dacă tu eşti legată de mama ta, fii sigură că şi mama ta este legată de tine. Altfel, e ca şi cum ai spune că tu ţii pe cineva de mână, dar acel cineva nu te ţine pe tine. Singurele situaţii în care aceste percepţii sunt posibile sunt cele de tip halucinator.
Terapia este frumoasă deoarece munca de conştientizare şi transformare a unui om reverberează în sistemul din care el face parte. Noi suntem conectaţi unii la ceilalţi şi evoluţia unui om are ecouri în mediul lui de contact. De aceea, eliberarea unui fiu dintr-o legătură parentală sufocantă adesea îl ajută şi pe părinte să ducă o viaţă mai liberă. Ţinând cont de acest principiu, chiar mă gândesc să îmi dublez taxa, deoarece de terapie beneficiază, dc fapt, doi, cu specificaţia că unul stă acasă sau a plecat deja în lumea de dincolo.
Nu există nici o urmă de gelozie în afirmaţia lui Iisus, doar foarte multă înţelegere psihologică. Tatăl este numai o aproximaţie îndepărtată a Tatălui Divin, adică a Principiului Masculin Arhetipal. Mama este doar o expresie a Mamei Divine, adică a Principiului Feminin Arhetipal. A rămâne blocat în aceste relaţii este echivalent cu a rata comuniunea cu principiile ultime. Eliberându-te, însă, de aceste identificări şi dependenţe, viaţa ta se va împlini şi vei putea fi cu adevărat recunoscător celor care, în felul lor stângaci, au mediat primele tale contacte cu Dumnezeu.
7. "Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină." (Matei 11,14)
Iisus se referă aici la Ioan Botezătorul. "Pe când se duceau ei, Iisus a început să vorbească noroadelor despre Ioan," (Matei 11, 7). Ioan este IIie. Aceasta este o afirmaţie explicită despre
reîncarnare. Nu este una din parabolele lui Iisus Biserica respinge credinţa în reîncarnare. Există o singură viaţă şi atât. După cum te comporţi în ea, nimereşti după aceea în Rai sau în Iad. Ce simplu e totul! Şi un copil de 5 ani ar putea înţelege.
Să-ţi spun ce am învăţat de la un tip Kohlberg, El a făcut o analiză a dezvoltării morale din perspectivă psihologică. A identificat o anumită stadialitate, cu 3 niveluri şi 6 stadii. Ce legătură are asta cu atitudinea Bisericii faţă de reîncarnare? Foarte mare. Urmăreşte-mă! Primul stadiu se numeşte al moralităţii ascultării. Acesta este un stadiu al obedienţei. Se urmăreşte evitarea pedepsei. Comportamentul copilului, prin urmare, este orientat de pedeapsă şi recompensă. Supunerea faţă de reguli aduce avantaje personale imediate. Îţi aminteşti? Dacă nu scoteai limba la tanti Geta, primeai o ciocolată sau nu primeai nimic, adică nu o încasai. După aceea tanti Geta povestea tuturor: "Ce copil educat! Dacă ar fi toţi ca el..." dacă îi dădeai jucăriile şi frăţiorului tău, te puteai uita la desene animate. Viaţa era simplă. Acest stadiu, împreună cu următorul, care are un nume pretenţios - stadiul moral al hedonismului instrumental naiv, formează nivelul moral preconvenţional, specific vârstelor cuprinse între 4 şi 10 ani. Acest nivel se caracterizează prin standarde morale stabilite de anturaj. Faci legăturile? Raiul este recompensa pentru fapte în acord cu normele morale, iadul este pedeapsa pentru fapte contrare acestora. În zilele noastre, nu era cu adevărat nevoie de teoria lui
Kohlberg. Mulţi oameni înţeleg intuitiv că raiul şi iadul sunt instrumente primitive de normare a comportamentului social. Cei care răspund doar la aceste instrumente pot fi oameni în toată firea. Din punct de vedere psihologic ei au maxim 10 ani. Poate că, acum 2000 de ani, mentalitatea colectivă nu era prea elevata din punct de vedere moral şi avea nevoie de reguli simple şi ameninţări puternice. Poate că Biserica a sesizat această stare de lucruri şi a acţionat în consecinţă. A admite că vieţile sunt succesive complică foarte mult lucrurile. Binele şi răul îşi pierd caracterul lor absolut şi e nevoie de multă conştientizare pentru a le distinge. După cum vezi, sunt blând cu Biserica la începuturile ei. Cert este că oameniii au mai evoluat de atunci, pe când principiile Bisericii au rămas aceleaşi. Cred că asta se cheamă a fi dogmatic. Mulţi oameni din ziua de azi se amuză când se agită sperietoarea cu Iadul şi toată metalurgia lui (cazane, foc, etc). Ei au depăşit nivelul preconvenţional, aflându-se fie la nivelul convenţional, cei mai mulţi, fie la nivelul postconvenţional. La unii acest ultim nivel nu apare niciodată. Este un nivel 1a care sunt realizate ierarhii morale proprii, la care judecata lăuntrică este percepută ca mai puternică decât judecata exterioară. Senzaţia mea este că o instituţie nu poate accede la acest nivel. Este un nivel pur individual, la care conceptele morale primesc semnificaţii personale, după o îndelungată elaborare,
Iisus dă dovadă de o imensă delicateţe. El spune "dacă vreţi să înţelegeţi..." Asta presupune că oamenii pot să înţeleagă, dar nu vor. Adevărul este că unii oameni pur şi simplu nu pot înţelege. Ei au limite. În acelaşi fel unii elevi nu pot înţelege geometria în spaţiu, deoarece au limite perceptive şi realmente nu pot vedea în spaţiu. Pentru a înţelege fenomenul fascinant al reîncarnării, e nevoie să poţi vedea ...în timp.
Pericolul este, când ştii că viaţa continuă după moarte, să amâni eforturile spirituale pentru vieţile următoare, aşa cum studenţii amână învăţatul pentru sesiune. Astfel credinţa într-o singură viaţă devine un antidot pentru lene. Pe de altă parte, ea creează anxietate inutilă: "Dacă nu mă voi mântui? Dacă păcatele mele sunt prea mari? Dacă nu mai am timp să-mi repar greşelile?" În ce mă priveşte, optez pentru adevăr. Lenea nu este un duşman de neînvins. Sesiunea este întotdeauna punctuală.

miercuri, 23 iulie 2014

Iisus sub semnul pestilor

Mai intai putina astrologie...Hilar sau nu, ceea ce m-a frapat si am dorit sa adaug la aceste cateva randuri pe care mi-am propus sa le adaug astazi este asa zisa "coincidenta" a lumii astrologice. In masura in care Cristos a fost conceput ca nou eon, le-a devenit limpede tuturor celor stiutori in ale astrologiei ca, pe de o parte, el s-a nascut ca prim peste al epocii pestelui si, pe de alta parte, trebuia sa moara ca ultim berbec (noutestamentar: miel) al eonului ce se sfarsea. In mod semnificativ, partenerul lui Iisus in aceasta ceremonie se numeste Baraba, "fiul tatalui". Am putea compara, cu o anumita dreptate, tensiunea interna a contrariilor din cadrul psihologiei vechi crestine cu faptul ca semnul zodiacal al pestilor arata doi pesti,
care indica adesea in directie contrara.
Dupa cum a aratat deja Bousset ca fiind probabil, faptura dubla a lui Cristos apocaliptic se intemeiaza pe speculatii iudaic-gnostice. Traditia ulterioara, preponderent cabalistica, cunoaste doua figuri de Mesii, Mesia ben Iosif (sau ben Efraim) si Mesia ben David. Mesia ben Iosif este, dupa Deuteronul 33, 17, "intai-nascutul taurului" si Mesia ben David calareste pe un asin. Mesia ben Iosif trebuie sa moara pentru a "împăca" prin sangele său  "poporul lui Iehova". El va cădea in lupta impotriva lui Gog si Magog, si anume il va ucide pe Armisilus. Armisilus este Antimesia, conceput de Satana cu o piatra de marmura. Se stie ca, daca Satan si Iisus sunt recunoscuti ca frati, fii ai aceluiasi tata, atunci Armisilus (Antimesia) este totodata nepotul care ajuta. El va fi omorat la randul lui de Mesia ben David. Aceasta lasa dupa aceea noul Ierusalim jos din cer si il trezeste la viata pe Mesia ben Iosif, care fusese ucis. Acesta din urma apare in traditia ulterioara intr-un rol ciudat. Inca Tabari, comentatorul Coranului, mentioneaza ca Anticrist va fi un rege al iudeilor, iar Abarbanel afirma in Maşmia Ieşua ca Mesia ben Iosif este de-a dreptul Anticrist. El nu este caracterizat numai ca Mesia in suferinta fata in fata cu cel invingator, ci este conceput chiar ca afalandu-se in opozitie cu el. Dupa cum sugereaza aceste materiale ale traditiei, slabiciunea sus-mentionata a elementului mesianic consta intr-o scindare a lui, care se amplifica pana la opozitie.
Interesant, nu-i asa? Daca ne gandim putin, vom constata aceasta opozitie a contrariilor in fiecare dintre noi. Latura intunecata ne este cu neputinta sa o acceptam, cand ea doare atat de tare, cand cotropeste sufletul. Dar nu trebuie sa uitam ca acel copac care va ajunge cu ramurile pana la cer va avea radacinile infipte pana in infern. Este absolut necesar sa ne acceptam si sa ne "salvam" latura intunecata pentru a trece la pragul de sus. Sa nu uitam ca Iisus a doborat portile iadului si apoi s-a inaltat la ceruri.
Suprimarea imaginii lui Dumnezeu urmeaza indeaproape anularea personalitatii omenesti. Ateismul materialist formeaza cu himerele sale utopice religia acelor miscari rationaliste care predau maselor libertatea personalitatii si prin urmare o anihileaza. Reprezentantii crestinismului si-au cheltuit insa energia cu simpla mentinere a celor mostenite, fara sa lucreze in continuare la construirea casei lor, pentru a o face mai spatioasa. Insa stagnarea in aceste circumstante risca in caz de durata prelungita sa duca la un final fatal.

luni, 21 iulie 2014

Ego-ul in starea de inflatie

Datorita catorva cititori ai blogului meu, am simtit nevoia sa explic si sa redau informatii din asa numita "stare de inflatie" deoarece au existat cateva intrebari cu privire la postarea anterioara destinata explicarii egoismului.
In scrierea ce urmeaza, ce ii corespunde in totalitate lui E. Edinger, voi incerca sa rezum, desi este aproape imposibil, starea de inflatie ce vine o data cu nasterea fatului, si care o putem reexperimenta in cursul vietii. 
"Ne nastem intr-o stare de inflatie. In prima copilarie nu exista ego sau constiinta. Totul se naste in inconstient. Ego-ul latent este complet identificat cu Sinele. Din moment ce Sinele este centrul si totalitatea fiintei, ego-ul identificat complet cu Sinele se traieste ca zeitate. Bineinteles, copilul mic nu gandeste astfel. El nu poate gandi inca deloc, dar intreaga lui fiinta si experienta sunt organizate in jurul supozitiei de zeitate a priori. Aceasta este starea originara a unitatii si perfectiunii inconstiente, responsabila pentru nostalgia pe care o simtim fata de originile noastre, atat personale cat si istorice. 
Copilul, ca si omul primitiv (primitiv, in sensul in care nu depaseste nivelul mediu), identifica ego-ul cu psihicul arhetipal si cu lumea exterioara. Pentru oamenii primitivi, interiorul si exteriorul nu se disting in totalitate. Pentru mintea civilizata, cei primitivi sunt asocierea cea mai buna cu natura, fiind in armonie cu procesele vietii; dar ei sunt, totusi, salbatici si fac aceleasi greseli specifice starii de inflatie ca si copii. Omul modern, alineat (rupt, desprins) de sursa sensului vietii, gaseste in imaginea primitivului un obiect dupa care tanjeste. Aceasta este doar o latura a problemei, caci exista si o alta negativa. Viata reala a omului primitiv inseamna mizerie, degradare si teroare. Nu ne-am dori aceasta realitate nici o clipa. De fapt, noi nu dupa ea tanjim, ci dupa starea primitiva simbolica. Atunci cand cineva priveste inapoi spre originea sa psihologica, faptul are o dubla conotatie: intai, aceasta origine este perceputa ca o stare paradiziaca, de unitate, in care fiinta este una cu natura si cu zeii, si e o stare extrem de revnita; a doua, prin standardele umane constiente ce sunt asociate realitatii temporale si spatiale, ea este o stare de inflatie, o stare de nasabuinta, de dorinta adormita, de aroganta si oportunitate imatura. PROBLEMA DE BAZA A ADULTULUI ESTE CUM SA REALIZEZE UNIREA CU NATURA SI CU ZEII, CEEA CE COPIII FAC LA INCEPUT, FARA A PRODUCE INFLATIA IDENTIFICARII. "

Platon spunea : "Si daca este adevarat ca am dobandit cunoasterea inainte de nastere si am pierdut-o in momentul in care ne-am nascut, iar mai tarziu, prin exercitiul simturilor asupra obiectelor sensibile, ne redobandim cunoasterea pe care am avut-o odata, atunci presupun ca ceea ce numim invatare va insemna redobandirea propriei noastre cunoasteri..."
Pot incheia afirmand ca, dupa parerea mea, asa numitul egoism poate fi explicat prin starea de inflatie ce adoarme adultul de la realitatea sufleteasca...

miercuri, 18 iunie 2014

Despre egoism

Asa numitul egoism sau comportament egocentric care se exprima in pretentii asupra unor oameni nu este egocentrism constient efectiv sau individualitate constienta efectiva. Noi pretindem de la ceilalti doar ceea ce nu reusim sa ne oferim noua insine. Daca avem o iubire sau o stima de sine deficitara, nevoia noastra se exprima inconstient prin tactici coercitive fata de ceilalti.  Si adesea coercitia apare deghizata in virtute, iubire sau altruism. Un asemenea egoism inconstient este inutil si distructiv si pentru propria persoana, si pentru ceilalti. El nu-si atinge scopul pentru ca este orb, nu este constient de el insusi. Ceea ce se cere nu este extirparea egoismului, lucru imposibil, ci mai degraba unirea lui cu constiinta, el devenind astfel efectiv. Toate faptele din biologie si psihologie ne invata ca fiecare unitate individuala de viata este centrata pe sine pana la esenta. Singurul factor care variaza este gradul de constienta ce insoteste acel fapt. Utilizarea coerenta atat de raspandita a termenului freudian "narcisism" este un bun exemplu pentru intelegerea general gresita referitoare la iubirea de sine. Mitul lui Narcis implica ceva foarte diferit de excesul iubirii de sine plina de indulgenta. Narcis a fost un tanar care a respins toate pretendentele la dragostea sa. Ca represalii, Nemesis a facut astfel incat el sa se indragosteasca de propria imagine reflectata intr-un lac, iar el a murit cu disperarea de a nu putea poseda obiectul dragostei sale. Narcis reprezinta ego-ul alienat (rupt de Sine) care nu poate iubi, adica nu poate oferi interes si libido (energie) veitii - fiindca nu se afla inca in relatie cu el insusi. A te indragosti de propria imagine reflectata nu inseamna decat faptul ca persoana in cauza nu se poseda inca pe ea insasi. Narcis tanjeste sa se uneasca cu el insusi tocmai pentru ca este alineat de propria fiinta. Asa cum a exprimat-o Platon atat de clar, in Banchetul, noi iubim si tanjim dupa ceea ce ne lipseste. Deci narcisismul, in implicatiile sale mitologice originale, nu este un exces inutil de iubire de sine, ci chiar opusul, o stare de frustrare in care tanjim dupa o posesie de sine care nu exista. Solutia problemei lui Narcis este mai degraba implinirea decat renuntarea la iubirea de sine. Ne intalnim aici cu o greseala obisnuita a ego-ului moralizator care incearca sa creeze o personalitate indragostita, extirpand iubirea de sine. Aceasta este o greseala psihologica profunda ce duce doar la o scindare a psihicului. Iubirea de sine împlinita este o premisa a iubirii autentice pentru orice obiect si a curgerii energiei psihice in general. In cazul lui Narcis, implinirea iubirii de sine sau unirea cu imaginea din adancuri cere o coborare in inconstient, o moarte simbolica. Faptul ca acesta este sensul mai profund al mitului lui Narcis este indicat si in alte detalii. Dupa ce Narcis a muri, s-a transformat in floarea numita narcisa. Aceasta este "floarea mortii". Narcisa era o floare sacra pentru Hades si deschidea portile catre taramul lui din lumea de dedesupt. O alta implicatie a mitului lui Narcis si a tematicii indragostirii de propria reflexie este oferita de o imagine analoga, pe care o gasim in interpretarea orfica a legendei lui Dionysos. Cand Dionysos era copil, a fost sfasaiat in bucati de catre Titani si se zice ca, printre alte lucruri, el se juca si cu o oglinda. Conform interpretarii lui Proclus, oglinda semnifica faptul ca Dionysos si-a vazut propria imagine in materie si s-a indreptat catre ea cu dorinta. El tanjea dupa realizarea de sine (precum Narcis). Astfel, el a fost inchis in materie (incarnat) si a devenit subiect al dezmembrarii de catre Titani. Inteles din punct de vedere psihologic, acest mitologem s-ar putea referi la o faza timpurie de dezvoltare, in timpul careia ego-ul primitiv, inca identificat cu totalitatea inconstienta originara, incepe sa functioneze in realitatea spatio-temporara (imbratiseaza materia). Dar realitatea este ostila starii inflationate a totalitatii inconstiente (identitatea ego-sine) si o dezmembreaza.
Experienta subiectiva a individualitatii este un mister profund pe care nu putem spera sa-l cuprindem cu intelegerea rationala.

- E.F. Edinger

miercuri, 13 noiembrie 2013

Geneza in Upanişade. Similaritati crestine si hinduse

La inceput, Prăjăpati era Unitatea Totalitate nonmanifestata, prezenta pur spirituala. Dar dorinta l-a imboldit
sa se multiplice, sa se reproduca. El s-a "incalzit" pe masura prin asceza (tapas, literal "caldura, ardenta") si a creat prin emanatie; el l-a creat la inceput pe Brahman, adica Tripla Stiinta (cele 3 Veda), apoi pornind de la Cuvant, a creat Apele. Dorind sa se reproduca prin intermediul Apelor, El le-a impregnat; s-a dezvoltat un ou, din carui coaja s-a format Pamantul. Apoi au fost creati zeii ca sa populeze Cerurile si asurii ca sa populeze Pamantul.
Prăjăpati gandi: "intr-adevar am creeat un sot din mine insumi, anume Anul". Dandu-si Sinele(atman) zeilor, el a creat un alt egal cu sine insusi, adica sacrificiul, de aceea oamenii spun: "sacrificiul este Prăjăpati". Datorita modului lor propriu de a fi, lumea si viata se epuizeaza, prin chiar durata lor. Epuizarea lui Prăjăpati este exprimata prin imagini patrunzatoare: "Dupa ce Prăjăpati lasa la iveala vietuitoarele, i s-au desfacut incheieturile."
Sacrificiul nu numai că-l restaurează pe Prăjăpati şi asigură perpetuarea lumii, dar este, totodată, susceptibil de a crea o fiinţă spirituală şi indestructibilă, „persoana", atman. Sacrificiul nu are numai o intenţie cosmogonică şi o funcţie eshatologică, ci face posibilă obţinerea unui nou mod de existenţă. Zidind altarul focului, sacrificatorul se identifică cu Prăjâpati; mai exact Prăjâpati şi sacrificatorul sunt identificaţi în ritualul însuşi: altarul este Prăjăpati şi, în acelaşi timp, sacrifiantul devine acest altar. Prin forţa magică a ritului, sacrifiantul îşi construieşte un trup nou, se urcă la Cer, unde se naşte a doua oara şi obţine „nemurirea". Acest lucru înseamnă că, după moarte, el va reveni la viaţă, la „ne-moarte", la o modalitate de a exista care transcende Timpul. Ceea ce e important — şi acesta este şi scopul ritului — este de a deveni „complet", „integral" şi de a păstra această condiţie după moarte.
„Realcătuindu-l" pe Prăjăpati, sacrifiantul efectuează aceeaşi operaţie de integrare şi de unificare asupra propriei persoane, altfel zis, el devine „complet". La fel cum prin intermediul sacrificiului, zeul îşi recuperează persoana (ătman), sacrificatorul îşi face şinele, propriul său ătman. „Construirea lui ătman seamănă, întrucâtva, cu reunificarea lui Prâjâpati, împrăştiat şi secătuit de opera cosmogonică. Totalitatea actelor ritualuri, când este desăvârşită şi bine integrată, constituie „persoana", ătman. Acest lucru vrea să spună că, prin activitatea rituală, funcţiile psiho-fiziologice ale sacrifica-torului sunt strânse laolaltă şi unificate; suma lor constituie ătman; graţie acestui ătman al său, sacrificatorul devine „nemuritor". Zeii înşişi şi-au câştigat nemurirea prin sacrificiu, câştigând brahman. Prin urmare, brahman şi ătman sunt implicit identificaţi, încă din epoca Brahmanelor. Lucru confirmat de o altă serie de identificări: Prâjăpati, precum şi altarul focului, sunt asimilaţi Rig Vedei: silabele Rig sunt identificate cu cărămizile altarului. Dar întrucât brahman este, el însuşi, asimilat celor 432 000 de silabe ale Rig Vedei, rezultă că el e identificat în egală măsură cu Prăjăpati şi, în cele din urmă, cu sacrifiantul, adică cu ătman-ul său.
Dacă Prâjăpati (Brahman) şi ătman sunt identici, acest lucru se datorează faptului că amândoi sunt rezultatul aceleiaşi activităţi: „reconstrucţia", unificarea; deşi materialele sunt diferite: cărămizile altarului pentru Prăjăpati-Brahman, funcţiile psiho-mentale pentru ătman. Dar merită subliniat faptul că un mit cosmogonic constituie, în cele din urmă, modelul exemplar al „construirii" lui ătman. Variate tehnici yogine aplică acelaşi principiu: „concentrarea" şi „unificarea" poziţiilor corporale, a suflurilor, a activităţii psihomentale.
Descoperirea identităţii Sinelui (ătman) cu brahman va fi neistovit exploatată şi divers valorizată în Upanişade. Pentru moment, să adăugăm că în Brahmana, brahman desem­nează procesul sacrificiului cosmic şi, prin extensie, puterea misterioasă care ţine Universul. Dar deja din Vede, brahman a fost gândit şi numit, în mod expres, nepieritorul, imuabilul, temelia, principiul oricărei existenţe. E semnificativ că în mai multe imnuri din Atharva Veda, brahman e identificat cu skambha (literal, sprijin, stâlp, proptea); altfel spus, brahman este Grund-ul care susţine Lumea, axă cosmică şi temei ontologic totodată, „în skambha stă tot ce respiră, tot ce e posedat de spirit". „Cel ce îl cunoaşte pe brahman înăuntrul omului, cunoaşte fiinţa supremă  şi cel ce cunoaşte fiinţa supremă cunoaşte skambha". Sesizăm efortul de izolare a realităţii ultime: brahman este recunoscut ca Stâlp al Universului, suport, temelie şi termenul pratisţhă, care exprimă toate aceste noţiuni, e amplu folosit încă în textele vedice. Brahmanul se identifică cu brahman, pentru că cunoaşte structura şi originea Universului, pentru că cunoaşte Cuvântul care exprimă toate acestea; căci Văc, Logosul, poate transforma orice persoană în brahman. „Naşterea unui brahman este o încarnare eternă a dharmei".
O categorie specială de texte, Aranyaka (literal, „de pădure") ne permite să urmărim tranziţia sistemului sacrificial al Brahmanelor către primatul cunoaşterii metafizice, proclamat de Upanişade. Aranyaka erau memorizate în taină, departe de orice aşezare omenească, în pădure. Doctrina lor punea accentul asupra Sinelui, temelia sacrificiului, şi nu asupra realităţii concrete a riturilor. După Aranyaka, zeii sunt ascunşi în om; altfel spus, corelaţia macrocosm-microcosm, bază a speculaţiei vedice, dezvăluie acum omologia dintre divinităţile cosmice şi cele din corpul omenesc. Prin urmare, „interiorizarea sacrificiului permite adresarea ofrandelor atât zeilor „interiori" cât şi zeilor „exteriori". Ţelul ultim este unirea între diversele niveluri teo-cosmice şi organele şi funcţiile psiho-fiziologice ale omului. După numeroase omologări şi identificări, se ajunge la concluzia că „conştiinţa de Sine este unul şi acelaşi lucru cu Soarele". Echivalare îndrăzneaţă, care va fi elaborată şi articulată de către autorii Upanişadelor.

joi, 12 septembrie 2013

Simbolistica religioasa a sarpelui

"Pamantul separa in om pregandirea de placere, dar nu le separa in sine. "Sarpele" cuprinde in sine greul pamantului, dar si esenta schimbatoare si germinativa a acestuia. "Sarpele" este mereu acela care face ca omul sa se lase prada cand unui principiu, cand altuia, de asemenea masura incat sa cada in eroare. Nu poti trai doar cu pregandirea sau doar cu placerea. Ai nevoie de amandoua. Dar nu poti fi concomitent in pregandire si in placere, ci trebuie sa fii alternativ ascultand de fiecare data legea uneia si fiind, ca sa spun asa, infidel celeilalte. Oamenii prefera insa fie un principiu, fie celalalt. Unii iubesc gandirea si isi intemeiaza pe ea arta vietii. Isi exerseaza gandirea si prevederea si isi pierd astfel placerea. De aceea sunt batrani si au chip dur. Ceilalti iubesc placerea, exerseaza simtirea si trairea. Pierd astfel gandirea. De aceea sunt tineri si orbi. Cei care gandesc intemeiaza lumea pe ceea ce e gandit, cei care simt, pe ceea ce e simtit. Vei gasi adevar si eroare in ambele cazuri. Calea vietii se rasuceste ca sarpele de la dreapta la stanga si de la stanga la dreapta, de la gandire la placere si de la placere la gandire. Prin urmare, sarpele este, ce-i drept, un potrivnic si un simbol al adversitatii, totusi si o punte inteleapta care uneste prin dorinta dreapta cu stanga, asa cum e de trebuinta  vietii noastre.
Am inteles ca zeul pe care il cautam in absolut nu este in frumosul, binele, gravul, umanul, sau chiar nici in divinul absolut. Acolo zeul a fost candva. Am inteles ca noul zeu este in relativ. Daca zeul este in frumosul si binele absolut, cum sa cuprinda plinatatea vietii care este frumoasa si urata, buna si rea, comica si grava? Cum poate omul sa traiasca in sanul divinitatii, dar divinitatea se preocupa doar de una din jumatatile sale? Daca suntem sus, aproape de inaltimea binelui si a frumosului, raul si uratul din noi trec printr-un chin extrem. Chinul omului este atat de mare, areul inaltimii atat de rarefiat, incat el abia daca mai poate trai. Binele si raul incremenesc in ghiata iubirii absolute, iar raul si uratul devin o mocirla colcaind de viata nelegiuita. De aceea, dupa moartea sa, Christos a fost nevoit sa se duca in iad, caci altminteri urcarea la cer i-ar fi fost imposibila. Christos a trebuit mai inainte sa devina propriul sau Antichrist, fratele sau subpamantean. Nimeni nu stie ce s-a intamplat in cele trei zile in care Christos a fost in iad. Dar se poate ghici. Oamenii din vechime spuneau ca le-ar fi propovaduit acolo celor "adormiti". Este adevarat ce spun ei dar stiti cum s-a intamplat? Convingerea noastra despre valuarea binelui si a frumosului a devenit puternica si stabila, de aceea viata poate sa se intinda dincolo de ea si, pe deasupra, sa implineasca ceea ce era legat si tanjea. Ceea ce este legat si tanjeste este tocmai uratul si raul. Te revolti impotriva uratului si raului? Dupa asta poti sa iti dai seama cat de mari sunt forta si valoarea lor pentru viata. Crezi ca au murit in tine? Acest lucru mort se poate preface si in serpi. Sarpele este insa si viata. Cei vechi spuneau prin imagine ca sarpele a fost acela care a pus capat splendorii inocente a Paradisului, ei spuneau chiar ca Christos insusi a fost acel sarpe."

                                                                                        din Cartea Rosie - C. G. Jung

marți, 10 septembrie 2013

In aprofundarea superficialului...

In aceste momente de cotitura ale istoriei va aparea o crestere, un progres magnific, diversificat precum o jungla, un fel de tempo tropical in competitia cresterii. Acesta va fi insotit si uneori se va confunda insa cu o imensa distrugere si autodistrugere, datorita egoismelor salbatice intoarse unul impotriva celuilalt "pentru soare si lumina", constrangere sau refugiu in moralitatea care a apus. A fost atins punctul periculos si nesigur in care cea mai mare , cea mai diversa, cea mai completa viata traieste dincolo de vechea morala. Individul este lasat singur, obligat sa-si dea legi, sa-si genereze propriile modalitati si siretlicuri pentru supravietuire, pentru dezvoltare, pentru mantuire. Totul se reduce la noi intrebari de tip de ce si cum, nu mai exista formule impartasite; neintelegerea se insoteste cu desconsiderarea; decaderea, ruina si cele mai inalte nazuinte sunt ingemanate monstruos; geniul rasei se scurge prin fiecare corn al abundentei binelui si raului; primavara si toamna coexista dezastruos, pline de noi sarmuri si viclenii proprii decadentei tinere, inca neobosite, inca neepuizate. Pericolul s-a intors, mama moralelor, mare pericol, transformat in indivizi de aceasta data, in vecin sau in prieten, in strada sau in propriul copil, in propria inima sau in cele mai secrete dorinte si nazuinte. Si ce vor avea de propovaduit marii filozofi morali ai acestor timpuri? Acesti fini bagatori de seama vor descoperii apropierea cu pasi mari a sfarsitului, ca totul in jurul lor este ruinat si produce ruina, ca nimic nu dureaza mai mult decat ziua de maine, cu exceptia unei singure specii: mediocritatea fara speranta. Numai mediocrii au sanse sa continue, sa se inmulteasca, ei sunt poporul viitorului, singurii supravietuitori: "Fiti ca ei! Fiti mediocri! " este singura morala care mai are sens si mai gaseste supunere de acum inainte. Dar aceasta moralitate a mediocritatii este greu de predicat! Ea nu poate admite niciodata ce este si ce doreste! Trebuie sa vorbeasca despre moderatie, deminitate, datorie si dragoste fata de aproape - ii va fi foarte greu sa-si ascunda ironia! Exista un instinct al rangului care este in sine si mai mult decat orice, semnul unui rang inalt; exista o placere in nuantele de respect, care indica o origine si obiceiuri nobile. Subtilitatea, calitatea si statura unui suflet sunt puse periculos la incercare. Modul in care a fost mentinut respectul pentru Biblie, in general, in Europa, ar putea fi cea mai buna lectie de disciplina si rafinament al manierelor pe care Europa il datoreaza crestinismului. Carti de o asemenea profunzime si sens au nevoie de protectia unei autoritati tiranice impuse din afara; numai asa pot dura mileniile necesare pentru a fi intelese si epuizate. Este o mare realizare atunci cand masele (oameni de toate felurile, lipsiti de profunzime sau cu digestie rapida) au primit intr-un final sentimentul ca nu pot atinge orice, ca exista experiente sfinte, care le cer sa-si scoata incaltamintea si sa-si tina mainile murdare deoparte - iar asta este, in mare, cel mai inalt nivel de umanitate pe care il vor atinge vreodata. Pe de alta parte, in cazul asa zisilor oameni educati, credinciosi devotati in "ideile moderne", este dezgustatoare lipsa lor de rusine, nerusinarea ochilor si mainilor lor, cu care ating, gusta si pipaie orice. S-ar putea ca in prezent sa existe o mare noblete relativa a gustului si tactului intr-o categorie mai joasa a poporului, printre tarani, decat in randul demimondenilor spiritului care citesc ziarul, al celor educati.
Nu poate fi sters din sufletul unui om ceea ce le placea stramosilor sai sa faca cel mai mult si cel mai des: fie ca erau vrednici si strangatori, accesorii ale unei mese de scris sau ale unei case de bani, modesti si burghezi in dorintele lor si la fel de modesti in virtuti; fie ca traiau dand ordine de dimineata pana sera, dedicati placerilor brutale si poate unor datorii si responsabilitati inca si mai dure; fie, in sfarsit, ca si-au sacrificat privilegiile si averile pentru a trai in intregime pentru credinta lor - "dumnezeul" lor - oameni cu o constiinta sensibila si nestramutata, jenata de orice compromis. Este pur si simplu incredibil
ca o persoana sa nu poata avea calitatile si aplecarile stramosilor sai in sine, oricat ar fi de opuse aparentele. Aceasta este problema rasei. Daca sitii ceva despre stramosi, poti trage unele concluzii despre copil. O anumita necumpatare daunatoare, o gelozie prost reprimata, o insistenta neindemanatica in a avea dreptate tot timpul - luate impreuna, aceste elemente au constituit tipul cu adevarat "vulgar" in toate timpurile. Si asa ceva va fi transmis copiilor la fel de sigur ca sangele contaminat. Cu ajutorul celei mai bune educatii si culturi, oamenii au reusit doar sa minta despre o astfel de mostenire. Dar ce mai inseamna educatia si cultura in zilele noastre! Epoca noastra populara, adica vulgara, "educatia" si "cultura" trebuie sa insemne mai intai arta de a minti, de a insela asupra originii, asupra mostenirii vulgare din trup si suflet.
Opinia mea este urmatoarea: Aproape tot ce numim "cultura inalta" se bazeaza pe spiritualitate si aprofundarea cruzimii. "Animalul salbatic" n-a fost de fel ucis; e bine sanatos, doar ca a devenit divin. Cruzimea este ceea ce confera tragediei senzualitatea dureroasa. Iar ceea ce ne place asa numita compasiune tragica, precum si in tot ce e sublim, pana la cea mai inalta si mai delicata dintre vibratiile metafizice, isi datoreaza suavitatea exclusiv sentimentului de cruzime. Sa ne gandim la romanul din arena, la Cristos in extaz pe cruce, la spaniolul privind rugul ori lupta cu tauri, la japonezul din zilele noastre care se repede la locul tragediilor, la muncitorul din foburgurile pariziene care tanjeste dupa revolutiile sangeroase, la wagneriana care-si descatuseaza vointa si lasa Tristan si Isolda "sa se reverse asupra ei" - lucrul de care se bucura ei si la care jinduiesc cu o sete misterioasa este "cruzimea", bautura condimentata a mari Circe.Fara indoiala trebuie sa eliminam psihologia prosteasca a trecutului; singurul lucru pe care a putut sa il descopere psihologia despre cruzime a fost faptul ca isi avea originea in privitul suferintei altuia. Dar gasesti o placere abundenta, supraabundenta in propria-ti suferinta, in autoprovocarea suferintei, - si oricine se lasa convins sa se lepede de sine in sens religios, ori sa se automutileze, sa renunte la simturi, sa se eviscereze, sa aiba remuscari in general, ori spasme penitente de tip puritan, viviscentii ale constiintei sau sacrificiul intelectului - ori de cate ori se intampla asta, respectivul este ispitit si indemnat in secret de cruzimea sa, de acel fior primejdios al cruzimii autoadministrate. In sfarsit, oamenii ar trebui sa nu uite ca pana si cunoscatorul fortandu-si spiritul sa cunoasca impotriva propriei sale inclinatii si, destul de frecvent, impotriva dorintei inimii sale, acest cunoscator va prevala ca artist al cruzimii si agent al transfigurarii ei. Chiar si tratarea unui lucru de o maniera profunda sau meticuloasa este o incalcare, o dorinta de violentare a vointei fundamentale a spiritului, care tinde permanent spre asemanari su suferinte - exista un strop de cruzime chiar si in fiecare dorinta de a cunoaste.
Hedonismul, pesimismul, utilitarismul, eudemonismul: toate acestea sunt moduri de gandire care masoara valoarea lucrurilor in functie de placere si durere, adica in functie de starile intamplatoare si aspectele lor secundare. Toate acestea sunt conceptii naive si superficiale, si nici un individ care este constient de puterile formative si are mentalitatea unui artist nu le va privi altfel decat cu dispret si cu mila. Mila pentru voi! Cu siguranta nu este vorba de mila asa cum o intelegeti voi: nu e mila pentru "suferinta" sociala, pentru "societate" cu bolnavii si ranitii ei, pentru cei depravati si distrusi de la inceput care zac in jurul nostru pe pamant; cu atat mai putin e vorba de mila pentru paturile de "sclavi" vesnic nemultumiti, abatuti, rasculati care se lupta pentru dominatie - ei o numesc "libertate". Mila noastra este una superioara, cu bataie lunga: - vedem cum omenirea se micsoreaza - cum o micsorati voi! - si sunt clipe cand privim la mila voastra cu o ingrijorare indescriptibila, cand combatem aceasta mila - cand socotim seriozitatea voastra mai primejdioasa decat orice soi de nechibzuinta. Vreti, daca e posibil, sa aboliti suferinta. Bunastarea, asa cum o intelegeti voi, nu e un scop; noua ni se pare un sfarsit! O stare care ii face pe oameni ridicoli si vrednici de dispret - care ii face sa decada devenind dezirabili! Tensiunea care injecteaza tarie in sufletul nefericit, tremurul sau la vederea distrugerilor enorme, inventivitatea si curajul de a indura, a supravietui, a interpreta si a exploata nefericirea, precum si profunzimea, secretul, mastile, spiritul, siretenia, maretia care i-au fost date: - nu erau acestea darurile suferindului, ale discipolului marii suferinte? La fiintele umane, creatura si creatorul, fauritorul, taria de baros, divina contemplatie si a saptea zi: intelegeti oare contrastul acesta? Iar faptul ca mila voastra vizeaza creatura din oameni, ceea ce trebuie sa fie turnat, spart, forjat, rupt, ars, insemnat cu fierul rosu si purificat - ceea ce trebuie neaparat sa sufere si va suferi? Iar mila noastra - nu va dati seama spre cine se indreapta mila noastra inversata atunci cand va combate mila ca pe cea mai rea slabiciune si rasfatare? Mila impotriva milei, asadar! - sa repetam insa: exista probleme superioare oricaror chestiuni legate de placere, durere sau mila; si orice filosofie care se opreste la aceasta din urma e o problema de naivitate.

duminică, 21 iulie 2013

Din Vijnana Bhairava Tantra

Antarakasha dharana: Omul se identifica mereu cu ceea ce este trecator si din acest motiv ajunge sa sufere. Numele, profesia, familia, posesiunile materiale, toate sunt trecatoare si schimbatoare, dar omul se ataseaza de ele. La fel, el se identifica si cu corpul, simturile sau mintea. Dintre toate, cea mai puternica identificare este aceea cu corpul fizic. De aceea frica de moarte este atat de dificil de transcens si dupa cum spune Patanjali in Yoga Sutra, chiar si fiintele care au atins o stare de intelepciune se mai confrunta cu acest atasament: "atasamentul fata de viata este cea mai puternica dintre cauzele generatoare de suferinta". El identifica atasamentul fata de viata ca fiind una dintre cele cinci cauze ale suferintei.
Atunci cand reusim sa indepartam unul cate unul aceste valuri care acopera esenta divina a fiintei noastre, suntem deja pe calea catre atingerea telului propus. Ceea ce mai ramane de realizat este doar intuitia spontana si realizatoare a Adevarului Suprem. Limitarile constiintei incatusate de corpul fizic sunt dificil de transcens. Ceea ce ne retine din a ne bucura de experienta constiintei supreme este identificarea cu trupul si cu gandurile care ne asalteaza pe tot parcursul zilei. In cazul in care ne vom putea concentra pe corpul nostru ca fiind format din vid sau din spatiu gol, chiar si pentru o clipa, mintea noastra va fi eliberata de toate gandurile si va fi transcensa.
Indiferent cu ce se identifica mintea aceea devine. Acest lucru este cunoscut sub numele de auto-identificare. Cand se identifica cu corpul fizic, cu placerile lumii, cu relatiile interumane, cu obiectele materiale, aceea este forma pe care mintea noastra si-o asuma si mintea noastra va fi cu totul proiectata in exterior. Dar daca urmareste sa se identifice cu vidul suprem, mintea va disparea si in locul ei va ramane doar constiinta ultima. Constiinta este pura si straluceste in fiecare dintre noi. La fel cum razele de soare lumineaza permanent, dar uneori nu le putem percepe din cauza norilor. In acelasi mod, constiinta suprema "lumineaza" permanent, dar nu o putem percepe datorita norilor ignorantei.  Aceasta este o tehnica de shaktopaya, care ne conduce la shambavopaya.

Strapungerea chakrelor: Trezirea lui kundalini se produce destul de rapid si genereaza o perceptie foarte subtila, energia ridicandu-se de la muladhara (la baza coloanei vertebrale) direct pana in sahastra (in crestetul capului); trezirea lui prana kundalini o vom percepe progresiv, ca o ridicare a energiei din chakra in chakra, ca o transformare de la o stare la alta. In drumul spre dvadashanta interna, energia lui kundalini trece prin cele 7 chakre, iar in final practicantul va ajunge la identificarea cu constiinta lui Bhairava.

marți, 2 iulie 2013

Din scrierile lui Jung...

"Intrebarea hotaratoare pentru om e: Te raportezi sau nu la infinit? Acesta este criteriul vietii sale. Numai daca stiu ca nemarginirea este esentialul, nu-mi fixez interesul pe lucruri care nu sunt de o insemnatate decisiva. Daca nu stiu, atunci insist sa mi se recunoasca o anumita valuare in lume, din cauza unei insusiri sau alteia pe care o concep ca pe o avere personala: talentul "meu" sau, eventual frumusetea "mea". Cu cat omul pune accent pe o posesiune falsa si cu cat percepe mai putin ceea ce este esential, cu atat mai nesatisfacatoare este viata. El se simte ingradit pentru ca are intentii ingradite, iar de aici rezulta invidie si gelozie. Daca intelegem si simtim ca inca din timpul acestei vieti suntem legati de nemarginire, dorintele si atitudinile se modifica. La urma urmei, noi valoram numai datorita esentialului si daca nu avem asa ceva, viata este irosita. Si in relatia cu semenul nostru este hotarator daca nemarginirea se exprima in ea sau nu.
Ating insa sentimentul de nemarginire numai daca am ca limita extremul. Limitarea cea mai mare a omului este sinele; el se manifesta in trairea lui: "Eu sunt numai asta!"  Doar constiinta limitarii mele cele mai inguste in sinele meu se racordeaza la nelimitarea inconstientului. In aceasta constienta eu ma descopar a fi limitat si etern deopotriva, atat unul cat si celalalt. Simtindu-ma unic in combinatia mea personala, adica, in definitiv, limitat, am posibilitatea sa devin constient si de nemarginire. Dar numai atunci.
Intr-o epoca orientata exclusiv pe largirea spatiului de viata si pe cresterea, a tout prix, a cunoasterii rationale, exigenta suprema este aceea de a fi constienti de unicitatea si de limitarea noastra. Unicitate si limitare sunt sinonime. Fara ele nu exista o percepere a nelimitatului - si deci nu este posibila nici constientizarea lui -, ci doar o identitate iluzorie cu el, ce se manifesta in betia cifrelor mari si in puterea politica.
Epoca noastra a pus intregul accent pe omul "de aici", ducand astfel la o demonizare a omului si a lumii lui. Aparitia dictatorilor si a intregii mizerii pe care a adus-o cu ei provine de la faptul ca omului i-a fost rapit, prin miopia celor care se vor prea destepti, orice simt al "lumii de dincolo". El a cazut, ca si acestia, victima inconstientei. Caci misiunea omului ar fi, din contra, sa constientizeze ceea ce provine si i se impune din inconstient, in loc sa ramana neconstient de acest continut sau identic cu el. In ambele cazuri, ar devenii infidel menirii sale de a creea constiinta. Pe cat putem discerne, unicul sens al existentei umane este sa aprinda o lumina in tenebrele fiintei ca atare. Este chiar de presupus ca, dupa cum inconstientul actioneaza asupra noastra, tot asa e si el influentat, la randul lui, de sporirea constiintei noastre."
Am adaugat un citat din cartea autobiografica Amintiri, vise, reflectii a lui C. G. Jung. Pasajul mi s-a parut memorabil si consider ca inglobeaza cu adevarat esenta a ceea ce de fapt noi numim sens al vietii.

vineri, 19 aprilie 2013

In piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra exista

"Viata este suferinta, viata este spaima si omul e nefericit. Acum totul nu-i decat suferinta si frica. Asa este construita acum lumea. Acum omul tine la viata pentru ca tine la suferinta si la frica. Acum viata i se infatiseaza omului in chip de suferinta si frica, aici e toata minciuna. Astazi, omul nu este inca un om adevarat. Va veni un om nou, fericit si mandru, omul careia ii va fi absolut indiferent daca va trai sau nu. Acesta va fi omul nou. Cine va invinge suferinta si frica, acela va deveni el insusi "Dumnezeu". Iar celalalt "Dumnezeu" nu va mai exista.
-Prin urmare, celalalt Dumnezeu exista dupa parerea dumitale?
-Nu exista, dar e prezent. In piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra exista. Dumnezeu este suferinta fricii de moarte. Cine va invinge suferinta si frica va deveni el insusi (parte din) Dumnezeu. Atunci va veni o viata noua, va fi un om nou. Atunci istoria se va imparti in doua: de la gorila la distrugerea dumnezeirii si de la distrugerea dumnezeirii pana la transformarea fizica a Pamantului si a omului. Omul va deveni (parte din) "Dumnezeu" si se va transforma fiziceste. Si lumea se va transforma si interesele se vor transforma, si conceptiile si sentimentele."
                                                                                        F. Dostoievski - Demonii


Ceea ce Dostoievski vrea sa transmita, din punctul meu de vedere, este faptul ca lumea este condusa sub tiranie si frica de pedeapsa. Doar prin transformare de la animal la uman poti ajunge cu adevarat sa ai capacitatea de a-l intelege pe Dumnezeu, adica de a intelege firescul Universului ca un curs normal al existentei. Frica de moarte curma Constiinta. Frica de piatra produce suferinta. Frica de necunoscut te limiteaza si iti inlesneste evolutia.

Dumnezeu, cel vazut acum de oameni, este inteles gresit. El nu este tiranul care pedepseste. Dumnezeu nu este cel care omoara. Dumnezeu nu vrea sa te temi.
El este fiecare bataie a inimii tale, el este sangele care iti curge prin vene, este lacrima sincera a unui copil, el te imbratiseaza de fiecare data cand cineva te imbratiseaza neconditionat. El este samanta in inima ta, el este raspunsul la intrebarea pe care nu o cunosti. El este ceea ce gasesti daca stii unde sa cauti. El este ziua de maine, el este picatura de roua a ierbii si soarele care o evapora. Este ceea ce poti visa, este mereu si pretutindeni.
Cand il vom simti pe Dumnezeu in toate acestea, vom sti ca l-am gasit cu adevarat si atunci vom semana samanta Lui in spiritul nostru. Cand il vom gasi cu adevarat, va disparea" frica de piatra" si atunci lumea si totul se va transforma "fiziceste".